Mă numesc Linda și sunt o cățelușă maidaneză din Arad. Lumea nu îmi știe numele, arădenii mi se adresează cu: ,,Marș” sau cu numele întreg: „Marș Javră”.
Cred că mama mea a fost o cutie de carton, cu flotant în zona Confecții, în spatele unei ghene de gunoi, ea a fiind primul lucru pe care l-am văzut când mi-am deschis ochișorii. Am mai avut 3 frați și două surioare, dar frații au murit răpuși de boală, surioarele călcate de mașini. Eu nu știu cum am supraviețuit, nu știu de ce am venit pe lume, nu știu de ce tocmai în acest oraș, probabil ca să vă scriu aceste rânduri.
Nu zâmbiți, cunosc oameni care nu știu să scrie, totuși au reușit să ajungă scriitori și editorialiști de succes, deci totul este posibil. Când am rămas singură în Confecții, auzind la radioul unui taximetrist melodia Go West, mi-am luat inima în dinți și m-am refugiat cu o țară mai încolo, de-i zice lumea Cheheci. Dieta de bază era alcătuită din ce găseam prin gunoaie, dar mai primeam și câte un os, câte o mângâiere, uneori o lovitură de picior, probabil ăsta e prețul ce trebuie să-l plătesc pentru a trăi în preajma oamenilor.
Într-o seară, în timp ce oamenii stăteau în jurul focului la o șoricioaică și poștăleau o bere la 3 litri, m-au prins și a urmat Ritualul din această țară: tăiatul cozii și al urechilor. Nu știam de acest ritual, dacă știam cât e de dureros, probabil preferam să rămân în Confecții, să mă calce o mașină. Așa că mi-au tăiat coada și au aruncat-o în foc, au apucat să-mi taie și jumătate de ureche, m-am zbătut din răsputeri și am reușit să scap, fugind spre Dinamo, pichetul de frontieră dintre Cheheci și Vlaicu.
Așa am ajuns la X-uri, o zonă mult mai occidentală decât Confecții sau Cheheci. Aici l-am cunoscut pe Toby, un motan superb, tot maidanez și el.
Au urmat 2 luni frumoase, oamenii ne mai lăsau resturi de mâncare pe lângă tomberoane, trebuia doar să fim atenți să nu înghițim și acele de gămălie, pe care, probabil din neatenție, sărmanii oameni le scăpau în mâncarea noastră.
Într-o seară Toby nu s-a mai întors din plimbare. Am pornit în căutarea lui și l-am găsit răstignit cu două bări de fier ce-i străpungeau corpul. Nu știam că e Paștele la oameni, iar răstignirea pisicilor e un ritual care le aduce bunăstare și liniște sufletească. A scris și în ziar de Toby, în caz că nu mă credeți pe mine, o simplă cățea. Dar nu de asta vă scriu!
Sunt gestantă și nu am idee unde să mai fug. Ce locuri îmi recomandați? Cum să-mi las puii pe mâna voastră? De ce mai marii voștri nu ne ajută și pe noi maidanezele, cu programe de sterilizări? Chiar așa mult țineți la ritualurile voastre (tăiatul cozii, răstignirea etc) de aveți nevoie de puii noștrii? Pe noi ne aude cineva? Sigur nu, căci aveți voi treburi mai importante. (L. d’Arad)
