Aseară pe Arena Națională, în fața a circa 30.000 de spectatori, s-a făcut rocada între vechea și noua campioană a României la fotbal. FCSB a învins-o pe Farul cu 2-1 și matematic a cucerit titlul cu trei etape înainte de final. Ca o paranteză, scorul a fost deschis de David Miculescu, aceasta fiind a doua reușită consecutivă a fostului jucător al UTA-ei, ce pare să-și fi găsit în sfârșit un loc important în formația bucureșteană.
Dincolo de știrea în sine, evenimentul de aseară marchează în bună măsură căderea unui văl de apartent înalt profesionalism, care învăluia statutul unor antrenori din fotbalul românesc. Cum foarte multă lume știe, deja este recunoscut public faptul că la FCSB, patronul George Becali (Gigi pentru suporterii FCSB și prietenii săi din media centrală) este cel care stabilește primul 11 și schimbările de pe parcursul meciurilor. Iar aici vorbim nu doar despre un personaj care nu are nicio calificare în meseria de antrenor ci, mai mult, despre un individ a cărui viziune despre fotbal este cât se poate de originală, ideile sale „tactice“ fiind puternic influențate de aspecte mistice precum sfatul duhovnicului sau viața spirituală a jucătorilor.
În aceste condiții, din punctul meu de vedere, este absolut rușinos pentru antrenorii echipelor care s-au luptat la titlu cu FCSB, să fie depășiți de o echipă la care se lucrează în acest mod. Nu vorbesc despre formațiile mici sau medii, unde într-o dispută cu noua campioană diferența o face calitatea individuală a jucătorilor ci de acele grupări unde s-a investit serios în loturile de jucători însă tehnicienii care le-au gestionat au capotat, din punctul meu de vedere lamentabil, în fața unei echipe conduse pe bază de acatiste și fum de tămâie. Din această perspectivă, dacă astăzi aș fi Andrea Mandorlini, Adrian Mutu, Cristiano Bergodi, Ivailo Petev sau chiar Gheorghe Hagi, aș simți măcar imboldul de a-mi da foc la carnetul de antrenor.
O să îmi spuneți că lucrurile sunt mai nuanțate, că totuși staff-ul FCSB în frunte cu domnul acela venit din insula Afroditei, pregătește echipa la antrenamente și asta contează; nu zic nu, dar până la urmă asta este o treabă tehnică, o muncă de care în bună măsură se poate ocupa și un antrenor secund școlit, competent, care are metode. Diferența pe care o face antrenorul principal este însă cea la mivel mental, motivațional, inspirațional înainte sau în pauza meciului și tactic prin echipa și schimbările prin care intervine direct în meci. Ori am foarte mari îndoilei că un atrenor căruia îi dictează patrolul primul 11 și schimbările poate avea vreo fărămâ de autoritate și influență autentică în vestiar; cât despre celălalt aspect, am convenit deja că nu intră în fișa postului domnilor Charalambous, Pintilii și care or mai fi pe acolo.
Așadar domnii menționați mai sus, care au antrenat pe rând CFR, Rapid, Universitatea Craiova sau Farul, rămân în acest sezon cu satisfacția că au fost aleși de nu știu câte ori drept cel mai bun antrenor al etapei, conform „specialiștilor“ LPF. Este un titlu pe care de exemplu nu l-a primit niciodată în acest sezon Mircea Rednic; asta deși UTA a obținut ceva victorii importante și, mai ales, destule dintre acestea au fost obținute pe inspirația antrenorului la schimbări. UTA are două meciuri în acest sezon în care toți jucătorii trimiși de Rednic de pe bancă în teren, pe parcursul meciului, au contribuit la golurile echipei. Fără reușitele semnate de fotbaliștii intrați pe teren pe parcursul meciurilor, probabil că UTA juca azi la Iași cu sabia deasupra capului. Niciuna dintre aceste situații însă n-a fost suficientă pentru „specialiștii“ LPF ca să-l desemneze pe Rednic ca antrenor al etapei. Întotdeauna au fost mai buni cei menționați mai sus, care cu loturi de milioane de euro pe mână, n-au fost în stare să se dovedească mai pricepuți decât un chibiț latifundiar a cărui specializare este creșterea oilor.
În final, îndrăznesc un pariu. Chiar dacă pe parcursul ultimului an, de când este antrenor al UTA-ei, i-am taxat de multe ori derapajele de atitudine (și o s-o fac în continuare dacă va mai fi cazul), nu i-am contestat niciodată valoarea profesională a lui Mircea Rednic, care nu doar că este dovedită de cv-ul său dar este o evidență în exprimarea și rezultatele echipei. Așadar pariul meu, care este unul ipotetic pentru că nu avem cum să îl verificăm decât într-o realitate paralelă, e că dacă l-ar fi avut pe Mircea Rednic pe bancă, oricare dintre contracandidatele FCSB-ului la titlu în acest an, ar fi câștigat cununa de lauri a campionatului; asta pentru că spre deosebire de unii colegi ai săi care au știut să-și construiască o imagine de antrenori moderni, dar care nu prea e dublată de rezultate pe măsură, Rednic chiar e meseriaș; așa strâmb și „old school“ cum e el.
Un articol perfect! Felicitări!