România a învins aseară Israelul și s-a calificat matematic la Campionatul European de Fotbal din 2024, după o pauză de 8 ani. Acum, după o noapte și o dimineață de firească bucurie și reconfortantă relaxare, e timpul pentru o privire mai lucidă asupra acestui rezultat, pentru a înțelege cât și de ce să ne bucurăm, ce așteptări să avem, ce înseamnă și ce nu înseamnă această calificare.
Prezența României la Euro vine în contextul unei încrederi și afecțiuni a microbiștilor români pentru echipa națională ajunse probabil la un minim istoric. Inclusiv pe parcursul acestei campanii de calificare, în care naționala noastră s-a aflat permenent în poziție de calificare, criticile și ironiile la adresa antrenorului și jucătorilor au curs necontenit. S-au scos în evidență pe rând norocul de a pride cea mai accesibilă grupă posibilă, șansa uriașă cu care am smuls acel punct în Elveția precum și chinul cu care România a câștigat aproape toate meciurile, mai puțin cel cu Andorra. Și trebuie să recunoaștem, toate cele enumerate sunt cât se poate de reale și importanța lor în ecuația calificării este incontestabilă. Însă la fel de adevărat este că echipa națională a reușit să profite de această conjunctură favorabilă. Fiecare gol marcat, fiecare pasă care a ajuns la adresant, fiecare deposedare sau paradă reușite, fiecare schimbare inspirată, sunt meritul actorilor din teren și de pe bancă; iar pentru asta e de bun simț să-i felicităm și să le adresăm un sincer bravo, altfel toate criticile și ironiile adresate lor la momente când probabil le meritau devin nu semn al unor observații corecte ci al unor frustrări de a căror vindecare nu este responsabil niciun antrenor sau jucător.
Sigur, felicitările nu trebuie să treacă în extrema unui entuziasm exagerat, care în cazul unora poate da chiar în prost gust. Această calificare este o satisfacție, o bucurie chiar, dar în niciun caz o performanță care poate fi pusă alături de cele reușite de generațiile precedente în anii 80 sau 90, atunci când la Euro ajungea 8 sau apoi 16 echipe. Astăzi la turneul final participă 24 de echipe dintr-un total de 55 de federații dintre care una, cea a Rusiei, nu a avut drept de participare; adică vorbim de 45% din totalul echipelor, aproape jumătate de continent. Odată cu această calificare România nu revine în elita fotbalului european, despre așa ceva am putea vorbi doar dacă am reuși să ne calificăm din grupa de la Euro.
Însă dacă raportat la istoricul fotbalului românesc această calificare înseamnă ceva dar nu foarte mult, strict pentru cei care au reușit-o ea are o importanță crescută. Actuala generație este una de o valoare scăzută, dovadă carierele și echipele unde evoluează acești băieți. Din acest punct de vedere calificarea lor, fie ea norocoasă ori chinuită, departe de a fi motiv de bășcălie, este chiar una demnă de apreciat. În condițiile acestei valori scăzute în comparație cu cea a înaintașilor lor, băieții antrenați de Edi Iordănescu s-au ridicat la nivelul obiectivului iar uneori chiar și-au depășit condiția; în cele mai multe cazuri cu ambiție și modestie. Dacă unele generații anterioare din deceniile post Generația de Aur, mult mai talentate decât aceasta, ar fi avut și aceeași seriozitate, disciplină și spirit de grup, probabil ar fi reușit mult mai mult. Nu e vina lui Moldovan, Burcă, Stanciu, Ianis sau Pușcaș că nivelul lor e mult sub cel al unor Hagi, Răducioiu sau Ilie Dumitrescu, nu e vina lor că sunt cei mai răsăriți dintr-o masă de fotbaliști slabi și mediocri, născută de fotbalul românesc al ultimilor ani. Chiar dacă ei sunt interfața mediocrității generalizate din acest fotbal, ei sunt cei mai puțin vinovați de ea.
În aceste condiții, calificarea la Campionatul European este o enormă oportunitate. În primul rând pentru un antrenor și niște jucători care, dacă sunt realiști, își dau seama că aceasta s-ar putea să fie o ocazie dacă nu unică, măcar extrem de rară de care vor beneficia în carieră, de a se „produce“ pe o scenă fotbalistică de înalt nivel. Tocmai de aceea este de așteptat ca începând de astăzi și până la ora primului meci, de la antrenori și până la ultimul jucător potențial selecționabil, cu toții să își trateze meseria cu maximă ambiție și responsabilitate astfel că la startul Euro să se afle în cea mai bună formă și în cea mai înaltă stare de pregătire de care sunt capabili. E o șansă enormă pentru ei ca și grup dar și pentru fiecare individual să dea o nouă dimensiune carierelor lor.
De asemenea, calificarea la Euro este o mare oportunitate pentru tot ce înseamnă fotbal românesc, de la profesioniști la presă și suporteri și prin extensie pentru întreaga societate românească. Un turneu final este o mare sărbătoare și o mare scenă în care țările reprezentate au ocazia de a arăta ce au mai bun, mai frumos, mai interesant, atât fotbalistic cât și din punct de vedere al culturii și civilizației. România beneficiază de o enormă oportunitate de publicitate iar într-o societate contemporană în care imaginea a devenit extrem de importantă, această șansă nu are voie să fie tratată cu superficialitate.
Am vorbit despre ce înseamnă această calificare dar în final este important să punctăm și ce nu înseamnă ea. Calificarea la Euro este meritul exclusiv al antrenorilor și jucătorilor dar ea se răsfrânge mult prea puțin, din punct de vedere al meritelor, către conducătorii fotbalului românesc. Faptul că vara viitoare vom fi în Germania nu înseamnă că fotbalul românesc se află pe un drum bun. Vom fi în Germania pentru că un grup de antrenori și fotbaliști au valorificat o conjunctură favorabilă dar să nu ne mințim singuri: aria de selecție va rămâne la fel de scăzută raportat la numărul populației, centrele de copii și juniori vor fi la fel de precare începând de la infrastructură și până la nivelul de pregătire al antrenorilor, cluburile vor fi la fel de sărace și prost organizate, corupția și politizarea vor zugruma la fel de strâns fotbalul românesc, nivelul de incompetență și lipsa oricărei strategii coerente la nivelul conducerii fotbalului românesc nu se vor schimba nici ele. Niciunul dintre factorii de mai sus nu vor fi influențați de această calificare și în aceste condiții, reușita de aseară va rămâne o excepție; iar faptul că ne calificăm la Euro doar din două în două ediții și că la Mondiale n-am mai fost din 1998 este cel mai puternic argument pentru a nu ne lăsa orbiți de reușita tricolorilor. Această calificare însă ar putea fi resortul emoțional pentru a forma și împinge la vale bulgărele reformei structurale care să șteargă poleiala schimbărilor de fațadă la care am fost martori până acum. Dar pentru asta e nevoie ca toți cei care știu și văd că lucrurile merg prost, să își asume responsabilitatea de a se ridica, de a vorbi, de a cere schimbarea și de a fi dispuși să participe la înfăptuirea ei.
