„Classic in My Way!” sau, cu alte cuvinte, o întâlnire dintre geniile muzicii clasice – Scarlatti, Bach, Enescu, Paganini – libertatea jazzului, ritmurile funk și sensibilitatea marilor piese pop! „Classic in My Way – Clasic în felul meu!” a fost o seară clasică cu multe numere muzicale, însoțite de o enormă bucurie de a le cânta și a le fredona.
Sâmbătă, 8 august 2026, de la ora 20:00, Filarmonica Arad a organizat o nouă întâlnire muzicală în Parcul “Mihai Eminescu” pe scena de “La Băncuțe”. Băncuțele au fost toate ocupate, amatorii de muzică ocupând inclusiv scările și faleza Mureșului din zona băncuțelor la ultimul spectacol din această locație din 2026. Protagoniști au fost:
- Ștefan Oprița-Șimonca – vioară,
- Denisa Bădăi – soprană,
- Bianca Timaru – soprano,
- Mario Florescu – percuție,
- Radu Rotaru – pian,
- Ștefan Cașcaval – chitară bas.
Melomanii prezenți au putut asculta un periplu sonor în a cărui diversitate regăsiți ritmurile frenetice ale unui „Dans sârbesc” sau ale „Romanian Latin Rhapsody”, precum și refrenele nemuritoarelor „La vie en rose”, „Besame Mucho”, „Stayin’ Alive”, printre altele.
„Romanian Latin Rhapsody” poate fi privită ca o întâlnire spectaculoasă între două universuri muzicale aparent îndepărtate: melosul românesc, cu rădăcinile sale folclorice, și ritmurile fierbinți ale Americii Latine. Rezultatul este o muzică plină de culoare, energie și vitalitate, în care tradiția românească primește o haină modernă, dansantă și cosmopolită.
În centrul acestei construcții muzicale se află ritmul. Caracterul rapsodic, atât de apropiat de spiritul muzicii românești, permite treceri rapide între momente contrastante: pasaje lirice, aproape nostalgice, sunt urmate de secțiuni ritmice, explozive, în care se simte influența latino. Această alternanță creează impresia unei călătorii muzicale care pornește din spațiul carpatic și ajunge, prin intermediul imaginației, în lumea dansurilor sud-americane.
Sonoritățile românești pot evoca doina, hora sau dansurile tradiționale, prin fraze melodice expresive și accente ritmice specifice. Peste acestea se suprapun elemente inspirate de samba, rumba, bossa nova sau alte stiluri latino-americane. Percuția devine astfel extrem de importantă, aducând acea pulsație vie care invită aproape instinctiv la mișcare.
Farmecul piesei vine și din contrastul dintre nostalgie și exuberanță. Melodia poate deveni pentru câteva clipe contemplativă, pentru ca apoi să izbucnească într-un dans plin de energie. Este ca și cum două temperamente s-ar întâlni: sensibilitatea și melancolia românească, pe de o parte, și exuberanța latino-americană, pe de altă parte.
„Romanian Latin Rhapsody” poate fi ascultată ca o sărbătoare a dialogului dintre culturi. Ea demonstrează că muzica nu are granițe și că o melodie românească poate căpăta o nouă viață atunci când este privită prin prisma ritmurilor latino-americane. Este o combinație pitorească, dinamică și surprinzător de firească, în care tradiția se întâlnește cu modernitatea, iar România dansează pe ritmuri latino.
„La vie en rose” este una dintre cele mai frumoase și mai recognoscibile melodii franceze ale secolului XX. Cântecul a fost scris de Édith Piaf împreună cu compozitorul Louis Louiguy, iar Piaf l-a transformat într-o emblemă a cântecului francez. Titlul, care poate fi tradus prin „Viața în roz”, sugerează acea stare în care iubirea schimbă însăși percepția asupra lumii.
Muzica are o eleganță simplă, aproape intimă. Melodia curge firesc, cu o delicatețe care lasă vocea să devină centrul întregii expresii. În interpretarea lui Piaf, fiecare frază pare să vină dintr-o experiență personală, iar vocea sa ușor aspră, dramatică și profund umană transformă cântecul într-o confesiune. „La vie en rose” nu vorbește despre o iubire spectaculoasă, ci despre miracolul de a vedea frumusețea lumii prin ochii celui îndrăgostit. Orchestrația discretă și atmosfera pariziană contribuie la farmecul său inconfundabil.
Dacă „La vie en rose” este o declarație de iubire privită cu optimism, „Bésame Mucho” este mai senzuală și mai melancolică. Scrisă în 1940 de compozitoarea mexicană Consuelo Velázquez, piesa a devenit una dintre cele mai cântate și înregistrate melodii de dragoste din lume. Titlul înseamnă „Sărută-mă mult”, iar cântecul exprimă dorința intensă de a păstra cât mai mult apropierea dintre doi îndrăgostiți.
Linia melodică este amplă și sentimentală, iar caracterul său latino-american se simte în ritm și în expresivitatea frazării. Spre deosebire de seninătatea luminoasă a „La vie en rose”, aici apare o umbră de teamă și nesiguranță: iubirea este atât de intensă încât despărțirea devine aproape de neconceput.
Cele două cântece au însă un punct comun esențial: transformă iubirea într-o experiență universală. „La vie en rose” este iubirea care colorează lumea în roz; „Bésame Mucho” este iubirea care se teme că timpul ar putea să o fure.
Una miroase a Paris și a străzi romantice; cealaltă poartă căldura Mexicului, pasiunea și melancolia serilor latino-americane. Împreună, ele formează două superbe portrete muzicale ale iubirii: una luminoasă și tandră, cealaltă pasională și nostalgică.
