Solstițiul de vară este un eveniment astronomic care marchează începutul verii în emisfera nordică și începutul iernii în emisfera sudică. Acest fenomen se întâmplă când axa de rotație a Pământului este înclinat cel mai mult spre Soare, ceea ce face ca soarele să atingă cea mai înaltă poziție pe cer la amiază. Solstițiul de vară este caracterizat prin cea mai lungă zi și cea mai scurtă noapte a anului.
În 2024, solstițiul de vară va avea loc pe 20 iunie, la ora 20:51 UTC (Coordinated Universal Time – Ora universală coordonată) sau 4:51 PM EDT (Eastern Daylight Time) / 1:51 PM PDT (Pacific Daylight Time – Ora de vară a Pacificului). În România solstițiul de vară din 2024 are loc în 20 iunie la ora 23:51. Această dată și oră sunt specifice pentru anul 2024, deoarece solstițiul poate varia între 20 și 21 iunie în funcție de anul respectiv și de fusul orar.
Ultima dată când solstițiul de vară a avut loc așa de repede a fost în anul 1796. Deci, putem spune că este un fenomen astronomic unic în ultimii 228 de ani. De obicei solstițiul de vară are loc 21 iunie a fiecărui an. Următorul an în care solstițiul de vară va avea loc la fel de devreme ca în 2024, și chiar mai devreme, va fi 2028, când va avea loc pe 20 iunie la ora 20:02 UTC. Aceasta reprezintă o diferență foarte mică în timp comparativ cu solstițiul din 2024.
Solstițiul de vară din 2024 are loc la o oră neobișnuit de târzie, comparativ cu solstițiile din anii precedenți. Aceasta este datorată variațiilor mici, dar constante în orbita Pământului și în axa sa de rotație, care pot duce la schimbări minore în momentul exact al solstițiului de la an la an. De asemenea, în 2024, solstițiul de vară se va produce într-o perioadă în care activitatea solară este în creștere, apropiindu-se de maximul solar, ceea ce ar putea influența fenomenele meteorologice și vizibilitatea aurorelor boreale în anumite regiuni ale lumii.
Solstițiul de vară a fost sărbătorit de multe culturi din întreaga lume de mii de ani. Semnificația și obiceiurile variază, dar există câteva teme comune de celebrare a luminii, fertilității și renașterii naturii.
Stonehenge, Anglia. Unul dintre cele mai cunoscute locuri de sărbătoare a solstițiului de vară este Stonehenge. Mii de oameni se adună aici pentru a vedea răsăritul soarelui, care aliniază perfect cu pietrele antice. Aceasta sugerează că solstițiul a avut o semnificație specială pentru constructorii Stonehenge, poate ca parte a unui calendar sau ca loc de ceremonii religioase.
Sărbătoarea Midsummer, Scandinavia. În Suedia, Norvegia și Finlanda, solstițiul de vară este sărbătorit cu focuri de tabără, dansuri și mese festive. Midsummer este una dintre cele mai importante sărbători din calendarul nordic, marcată de obiceiuri străvechi și simboluri ale fertilității și naturii
Inti Raymi, Peru. În Imperiul Incaș, solstițiul de vară era cunoscut sub numele de Inti Raymi, sau Festivalul Soarelui. Era o sărbătoare dedicată zeului soarelui, Inti, și includea dansuri, sacrificii și ofrande pentru a asigura o recoltă bună.
Sânzienele, România. În România, solstițiul de vară coincide cu sărbătoarea Sânzienelor, o celebrare a iubirii și fertilității. Fetele împletesc coronițe din flori de sânziene și le aruncă peste case pentru a prezice norocul în dragoste și sănătate. De asemenea, sunt aprinse focuri de tabără și au loc dansuri și cântece tradiționale.
Litha, neopaganism. În tradițiile neopăgâne, solstițiul de vară este cunoscut ca Litha și este sărbătorit cu ritualuri care celebrează soarele, natura și forțele creatoare ale vieții. Practicanții pot participa la ceremonii de foc, sărbători în natură și meditații.
Numele „solstițiu” provine din limba latină, unde cuvântul „solstitium” este compus din două părți: „sol” care înseamnă „soare” și „stitium” care derivă de la „sistere”, ce înseamnă „a sta pe loc” sau „a opri”. Astfel, „solstițiu” poate fi tradus literal ca „soarele stă pe loc”.
Aceasta denumire reflectă observația antică că în perioada solstițiului de vară (și a celui de iarnă), poziția aparentă a soarelui pe cer la amiază nu pare să se schimbe timp de câteva zile. În timpul solstițiului de vară, soarele atinge cea mai nordică poziție pe cer și începe să se deplaseze spre sud, marcând astfel punctul maxim al înălțimii sale în emisfera nordică. Această „staționare” aparentă este cea care a dat naștere numelui „solstițiu”.
Anticii observau aceste fenomene astronomice și le foloseau pentru a marca începuturile anotimpurilor. Solstițiul de vară, fiind punctul în care ziua este cea mai lungă și noaptea cea mai scurtă, era un reper esențial pentru agricultura și ritualurile sezoniere. De-a lungul timpului, aceste observații au fost integrate în diferite sisteme calendaristice și culturale, devenind parte integrantă a modului în care oamenii înțelegeau și se raportau la cosmos.
Solstițiul de vară din 2024 nu doar marchează un punct esențial în ciclul anual al naturii, dar și continuă tradițiile și celebrațiile care conectează oamenii de-a lungul timpului și spațiului. Indiferent de cultura sau locația geografică, acest eveniment rămâne un moment de reflecție asupra legăturii noastre cu natura și universul.
Introducerea solstițiilor în calendar este atribuită civilizațiilor antice care aveau cunoștințe avansate de astronomie și au dezvoltat primele sisteme calendaristice bazate pe observațiile mișcărilor soarelui și ale stelelor.
Una dintre primele civilizații care au încorporat solstițiile în calendar a fost cea babiloniană. Babilonienii erau experți în observarea cerului și au dezvoltat un calendar lunar-solar care ținea cont de solstiții și echinocții pentru a ajusta lunile și anii. Observațiile lor precise ale mișcărilor soarelui au fost fundamentale pentru înțelegerea ciclurilor anuale.
Egiptenii antici au fost, de asemenea, pionieri în utilizarea solstițiilor în calendarul lor. Calendarul egiptean era bazat pe anul solar și ținea cont de solstițiul de vară, care coincide cu începutul revărsării Nilului, un eveniment crucial pentru agricultură. Solstițiul de vară marca începutul anului lor nou și era sărbătorit cu festivități religioase.
În China antică, solstițiile erau de asemenea esențiale în calendarul tradițional chinezesc. Chinezii au dezvoltat un sistem calendaristic bazat pe observațiile solare și lunare, iar solstițiile erau utilizate pentru a marca începutul unor perioade importante în calendarul agricol.
Grecii antici au preluat multe cunoștințe astronomice de la babilonieni și egipteni și au dezvoltat propriile lor sisteme calendaristice. Un exemplu notabil este Eudoxus din Cnidus (circa 390–337 î.Hr.), care a contribuit semnificativ la înțelegerea mișcărilor soarelui și ale planetelor. Solstițiile erau importante pentru greci în cadrul sărbătorilor religioase și al agriculturii.
Calendarul iulian, introdus de Iulius Cezar în 46 î.Hr., este unul dintre cele mai influente sisteme calendaristice care au integrat solstițiile în structura sa. Calendarul iulian era bazat pe anul solar, și, deși inițial nu a reușit să corecteze complet diferențele acumulate în timp între anul calendaristic și cel solar, a reprezentat un pas important în stabilirea unui calendar coerent și predictibil. Solstițiile erau folosite pentru a ajusta datele și pentru a menține sincronizarea calendarului cu anotimpurile.
În 1582, Papa Gregoriu al XIII-lea a introdus calendarul gregorian, care este cel mai utilizat calendar în prezent. Acest calendar a corectat erorile acumulate în calendarul iulian și a sincronizat mai precis datele solstițiilor și echinocțiilor. Calendarul gregorian a fost conceput pentru a păstra data echinocțiului de primăvară la aproximativ 21 martie, stabilind astfel o mai bună corelație între calendarul religios și ciclurile naturale.