🎻 “Recital cameral” pe scena Palatului Cultural din Arad cu muzică de Enescu și Prokofiev

Muzica de cameră este un gen de muzică clasică scrisă pentru un grup mic de instrumente, de obicei între 2 și 8 muzicieni, în care fiecare parte instrumentală este cântată de un singur interpret. Numele vine din italianul „musica da camera”, adică „muzică pentru cameră”, fiind destinată inițială unor spații intime, precum saloane aristocratice sau camere private, nu sălilor mari de concert.

În concertele de muzică de cameră fiecare instrument are un rol individual, spre deosebire de orchestra simfonică, unde mai mulți muzicieni cântă aceleași părți. Muzica de cameră nu are dirijor – muzicienii trebuie să colaboreze strâns, ascultându-se reciproc și menținând coeziunea ansamblului. De obicei o astfel de muzică se caracterizează prin intimitate, subtilitate și echilibru, punând accent pe dialogul muzical dintre instrumente.

Joi 16 iunie a fost o seară a întâlnirii cu eleganta și sofisticata lume a muzicii de cameră pe scena Palatului Cultural din Arad. Dacă nu v-ați întâlnit până acum cu rafinatele cântece pe versuri de Clément Marot, sau cu romantismul și cantabilitatea Sonatei „Torso” de George Enescu, dacă simplitatea cântecelor populare spaniole ale lui Manuel de Falla, sau ecourile cu amprente de jazz ale Habanerei de Dumitru Capoianu nu au pătruns încă în universul dumneavoastră sonor, dacă muzica lui Serghei Prokofiev și extaticele sale melodii nu și-a făcut încă loc printre preferințele dumneavoastră, în seara de luni 16 iunie melomanii arădeni au putut să le cunoască și să le descopere. Au fost pe scenă:

• Luminița Burcă – vioară
• Claudia Codreanu – mezzosoprană
• Adriana Dogariu – pian
• Sorin Dogariu – pian

În program au fost:

• George Enescu – Șapte cântece pe versuri de Clément Marot op. 15
• Manuel de Falla – Siete canciones populares españolas
• Serghei Prokofiev – Cinci melodii pentru vioară și pian op.35bis
• George Enescu – Sonata pentru vioară și pian în la minor „Torso”
• Dumitru Capoianu – Habanera pentru vioară și pian.

Compozitorul spaniol Manuel de Falla (1876–1946) este una dintre cele mai importante figuri ale muzicii spaniole din secolul XX. Lucrarea sa Siete canciones populares españolas, compusă în 1914, este una dintre cele mai cunoscute și apreciate creații ale sale, reflectând legătura profundă a compozitorului cu muzica tradițională spaniolă și capacitatea sa de a rafina într-o formă clasică sofisticată.

Scrisă inițial pentru voce și pian, lucrarea constă din șapte cântece care provin din diferite regiuni ale Spaniei, având fiecare un caracter distinct. Acestea nu sunt simple transcrieri ale unor melodii populare, ci o recreare artistică: Falla prelucrează materialul folcloric cu un rafinament armonic și ritmic propriul stilului său, păstrând însă autenticitatea emoțională și coloritul specific al fiecărei regiuni.

Cele șapte cântece sunt:

• El paño moruno (Țesătura maură) – Provenind din Andaluzia, acest cântec are un caracter vesel și ritm, dar versurile conțin o notă ironică: o pânză frumoasă și devalorizată pentru că sa pătat – o metaforă subtilă despre reputație și onoare.
• Seguidilla murciana – Inspirată din regiunea Murcia, această piesă este rapidă, jucăușă și are o linie vocală energică, cu accente ritmice precise și o acompaniere vivace la pian.
• Asturiana – O piesă melancolică din nordul Spaniei, ce evocă durerea printr-o melodie tristă și acompaniament static. Este una dintre cele mai lirice și delicate dintre cele șapte.
• Jota – Cântec din Aragon, cunoscut pentru ritmul săltăreț și structura dansantă. Aici, Falla contrastează o melodie exuberantă cu o latură emoțională profundă.
• Nana – Un cântec de leagăn andaluz, de o simplitate emoționantă, în care vocea imită unduirea liniștitoare a unei mame ce-și adoarme copilul.
• Canción – Cântec scurt și direct, cu o structură clară și o linie melodică ritmică, ce aduce un moment de respirație între celelalte piese.
• Polo – Ultima piesă este pasională și intensă, cu ritmuri de flamenco și o exprimare dramatică a geloziei și suferinței. Este un final exploziv pentru ciclul liric.

Deși compus pentru voce și pian, Siete canciones populares españolas a fost transcrisă ulterior pentru diverse combinații instrumentale, cele mai cunoscute fiind pentru vioară și pian, violoncel și pian sau orchestră de cameră. Versatilitatea și bogăția expresivă a acestor cântece le-au asigurat un loc important în repertoriul internațional, fiind adesea cântate în recitaluri și concursuri, nu doar ca exemplu de folclor prelucrat artistic, ci și ca probă de sensibilitate și rafinament interpretativ.

Prin această lucrare, Manuel de Falla a reușit să surprindă esența muzicii spaniole – diversitatea regională, pasiunea și profunzimea emoțională – într-o formă scurtă, dar extrem de expresie. Siete canciones populares españolas rămâne un exemplu remarcabil de cum folclorul poate fi transfigurat prin artă în muzica clasică universală.

Compozitorul rus Serghei Prokofiev (1891–1953), cunoscut pentru stilul său inconfundabil, care îmbină ironia, lirismul și modernismul ritmic, a scris Cinci melodii pentru vioară și pian, op. 35bis, într-o perioadă de efervescență creativă în anii 1920, când trăia în exil, departe de Rusia natală. Acest opus are o istorie interesantă.

Inițial, în 1920, Prokofiev compusese un ciclu de Cinci melodii fără cuvinte pentru voce și pian (op. 35), scrise pentru soprana Nina Koshetz, o cunoscută interpretă rusă. Acestea nu aveau un text propriu-zis, fiind construite pe vocale libere, ceea ce punea accentul pe expresivitatea muzicală mai degrabă decât pe cuvinte. Însă, în 1925, violonistul francez Robert Soetens, cu care Prokofiev a colaborat intens la rugat să transcrie acest ciclu pentru vioară și pian. Rezultatul a fost op. 35bis, o versiune rafinată și plină de culoare a lucrărilor originale, adaptată pentru vioară, fără a pierde caracterul vocal și liric al liniei melodice.

Cele cinci piese din ciclu nu urmează o narațiune concretă, dar fiecare exprimă sau stare sufletească distinctă. Deși scurte și aparent simple, ele necesități o sensibilitate interpretativă pentru a reda subtil timbrale și emoționale ale fiecărei secțiuni. Prokofiev reușește aici să combine rafinamentul armonic cu expresia melodică, adesea într-o atmosferă meditativă, uneori cu accente ironice sau melancolice.

Prima melodie visătoare și senină, având o linie melodică amplă, aproape vocală, susținută de un acompaniament discret. A doua aduce un contrast, fiind mai vioaie, cu accente de dans si o anumita verva sarcastica tipica stilului prokofievian. Cea de-a treia melodie revine la o atmosferă lirică, dar mai tensionată, cu fraze lungi și rubato-uri sugestive. A patra este poate cea mai contemplativă, cu o intensitate interioară aproape statică, amintind de o rugăciune. Încheierea, cu melodia a cincea, readuce o notă mai vie și capricioasă, ca o reflecție jucăușă asupra întregului ciclu.

Deși nu sunt lucrări de virtuozitate explozivă, aceste cinci melodii solicită un rafinament aparte, echilibru între vioară și pian și înțelegere profundă a nuanțelor. Transcripția realizată de Prokofiev nu este doar o simplă adaptare, ci o reimaginare a texturii și expresiei originale. Fiecare melodie păstrează esența vocală, dar capătă o nouă dimensiune prin posibilități expresive ale viorii.

Astăzi, Cinci melodii pentru vioară și pian op.35bis sunt adesea interpretate în recitaluri de muzică de cameră și sunt apreciate pentru frumusețea lor melodică și pentru echilibrul subtil dintre lirism și modernitate. Ele oferă o privire intimă asupra unei laturi mai lirice și poetice a lui Prokofiev, completând imaginea unui compozitor complex și inovator.