Luminoasă, sensibilă și delicată, muzica franceză îmbracă una dintre cele mai subtile și rafinate tematici în debutul concertelor Filarmonicii Arad și Corului Academic din luna aprilie. Este un timp al pregătirii spirituale, al reculegerii și al introspecției, pe care îl străbatem înaintea celei mai mari sărbători a creștinătății. Muzica sacră nu putea lipsi din această lună.
Destinat timpului premergător sărbătorii pascale, tabloul sonor al serii de joi 2 aprilie 2026 a cuprins autografe ale celebrilor compozitori francezi Gabriel Fauré și Camille Saint-Saëns. Melomanii prezenți au avut parte de piese din registrul muzicii simfonice, dar și din acela al muzicii sacre. Astfel muzica a dus auditoriul într-un univers fragil al iubirii, surprins în “Pelléas et Mélisande”, la un spectacol timbral al orgii din antiteticul și emblematicul Cyprès et Lauriers, prin consolatoarele efecte ale reculegerii din angelicul “Recviem în re minor” de Gabriel Fauré.
Gazdele concertului au fost Filarmonica Arad, dirijată de Junping Qian, Corul Academic, dirijat de Robert Daniel Rădoiaș, cu aportul soliștilor: Sara Mihali soprană; Șerban Vasile bariton; și Eduard Antal orgă.
În program au fost:
- Gabriel Fauré cu Pelléas et Mélisande suita op. 80,
- Camille Saint-Saëns cu Cyprès et lauriers pentru orgă și orchestră op. 156,
- Gabriel Fauré cu Recviemul în re minor op.48.
Junping Qian este un dirijor contemporan apreciat pentru claritatea gesticii și sensibilitatea interpretativă, activ atât în repertoriul simfonic, cât și în cel de operă. Format într-o tradiție muzicală solidă, el s-a remarcat prin colaborare cu orchestre din Asia și Europa, aducând o combinație de rigoare tehnică și expresivitate rafinată.
Junping Qian este câștigător al Concursului Internațional de Dirijat Jeunesses Musicales de la București, ediția 2017. El a dirijat, printre altele, London Philharmonic Orchestra, Royal Philharmonic Orchestra Londra, Orchestra de Paris, Roma Sinfonietta, Mozarteumorchester Salzburg, Royal Scottish Symphony Orchestra Orchestra, Orchestra National de Lyon, Minnesota Orchestra, George Enescu Philharmonic Orchestra, Orchestra Filarmonicii din Calgary și Orchestra Festivalului din Toronto. Anul trecut în aprilie, Junping Qian a dirijat Filarmonica Arad la Palatul Cultural Arad.
Suita Pelléas et Mélisande, op. 80, de Gabriel Fauré. Este una dintre cele mai rafinate creații orchestrale ale compozitorului francez, desprinsă din muzica de scenă scrisă pentru piesa simbolistă a lui Maurice Maeterlinck. Lucrarea surprinde o lume delicată, misterioasă și profund introspectivă, caracteristici estetic-simbolistice ale sfârșitului secolului al XIX-lea.
Suita este alcătuită din patru părți, fiecare evocând o atmosferă distinctă. Prima, Prélude, deschide universul sonor cu o fluiditate aproape ireală. Temele se conturează subtil, fără contraste dramatice puternice, iar orchestrația transparentă creează impresia unui peisaj acvatic, învăluit în ceață. Fauré evită tensiunile explozive, preferând o expresivitate reținută, sugerată mai degrabă decât afirmată.
A doua parte, Fileuse („Filatoarea”), introduce o mișcare perpetuă, construită pe figuri rapidă și ușoare în coarde. Ritmul constant evocă gestul repetitiv al torsului, dar și o neliniște interioară discretă. Este o muzică de o eleganță fragilă, în care pulsația continuă nu duce la un punct culminant, ci rămâne suspendată, ca o meditație în mișcare.
Momentul central al suitei este Sicilienne, probabil cea mai cunoscută secțiune. Cu un caracter pastoral și melancolic, această parte se remarcă prin linia melodică grațioasă, susținută de un acompaniament unduitor. Ritmul de siciliană conferă o tandrețe nostalgicǎ, iar armoniile calde creează o atmosferă de vis, aproape atemporală. Este o muzică ce pare să plutească între lumină și umbră, între inocență și presimțire.
Ultima parte, La mort de Mélisande, aduce o profundă introspecție. Aici, Fauré explorează dimensiunea tragică a poveștii, dar fără patetism excesiv. Tema principală este simplă și emoționantă, iar orchestrația, redusă și sobră, amplifică sentimentul de resemnare. Finalul nu este dramatic în sens tradițional, ci mai degrabă contemplativ, sugerând o dizolvare liniștită în tăcere.
În ansamblu, se distinge prin economia mijloacelor și prin subtilitatea expresivă. În locul dramatismului direct, Fauré creează o poezie sonoră de o finețe rare, în care emoțiile sunt sugerate cu discreție, lăsând ascultătorului spațiu pentru reflecție și imaginație.
Cyprès et lauriers , op. 156, de Camille Saint-Saëns. Este o piesă simfonică de o forță simbolică aparte, compusă în 1919 ca un om adus victoriei Franței după Primul Război Mondial. Titlul însuși sugerează dualitatea profundă a operei: „chiparosul” evocă doliul și reculegerea, în timp ce „laurii” simbolizează triumful și gloria. Această poziție devine axa expresivă a lucrărilor, structurată în două secțiuni contrastante, dar unite organic.
Prima parte, Cyprès, este dominată de orgă, instrument cu rezonanțe solemne și sacre. Sonorități grave și întinse creează o atmosferă meditativă, aproape funebră. Fără gesturi spectaculoase, muzica se desfășoară lent, ca o procesiune interioară. Tema principală este austeră, construită din linii simple, dar încărcate de expresivitate. Orchestra intervine discret, susținând textura fără a eclipsa orga, iar armoniile au o cromatică reținută, sugerând durerea și reflectarea asupra pierderii. Este o muzică ce pare să privească înapoi, către sacrificiu și suferință, fără a căuta consolare imediat.
Trecerea către Lauriers aduce o transformare treptată a atmosferei. Fără rupturi bruște, discursul capătă mai multă energie, iar orchestra începe să se afirme. Ritmul devine mai clar conturat, iar dinamica creste progresiv. În această a doua parte, caracterul este festiv, dar păstrează o noblețe clasică specifică lui Saint-Saëns. Tema triumfală nu este exuberantă în mod excesiv, ci exprimă mai degrabă o victorie demnă, conștientă de prețul ei.
Orga și orchestra intră într-un dialog amplu, în care timbrurile se completează reciproc. Pasajele strălucitoare ale orchestrei sunt susținute de acorduri pline ale orgii, creând sau sonoritate monumentală. Se simte influența tradiției franceze a marii muzici ceremoniale, dar și claritatea formei clasice pe care Saint-Saëns o stăpânea cu eleganță.
Finalul este grandios, dar echilibrat: nu un triumf exploziv, ci o afirmare solemnă a speranței și a continuității. În ansamblu, “Cyprès et lauriers” este o lucrare ce reflectă maturitatea târzie a compozitorului, îmbinând sobrietatea emoțională cu o scriitură orchestrală rafinată. Este, în esență, o meditație asupra memoriei și a victoriei, în care muzica devine un spațiu al comemorării și al înălțării.
Requiemul în re minor, op. 48, de Gabriel Fauré. Este una dintre cele mai neobișnuite și luminoase lucrări sacre dedicate morții din întreaga literatură muzicală. Spre deosebire de dramatismul intens întâlnit la alți compozitori, Fauré concepe această lucrare nu ca o judecată înfricoșătoare, ci ca o viziune senină asupra trecerii către pacea eternă. Inspirat de tradiția liturgică catolică, dar și de o sensibilitate profundă personală, compozitorul creează o muzică a liniștii și a consolării.
Structura lucrării este relativ compactă, alcătuită din șapte părți, fiecare o atmosferă distinctă, dar unită printr-un limbaj armonic cald și fluid. Încă din Introit et Kyrie, se simte caracterul reținut al expresiei: corul intră cu o blândețe aproape șoptită, iar orchestrația evită efectele grandioase. Fauré preferă timbruri catifelate și o dinamică moderată, sugerând mai degrabă rugăciunea interioară decât implorarea dramatică.
Un moment central este Pie Jesu, o arie de o puritate remarcabilă, de obicei interpretată de o voce de soprană. Linia melodică este simplă, dar profund emoționantă, evocând inocența și speranța. Această secțiune sintetizează esența întregii lucrări: o încredere liniștită în odihna eternă.
În contrast discret, Libera me introduce o umbră de tensiune, evocând ideea judecății, însă fără accent violent. Chiar și aici, dramatismul este temperat, iar muzica revine rapid la o stare de echilibru. Fauré evită în mod deliberat secvența Dies irae în forma sa tradițională extinsă, ceea ce subliniază intenția sa de a elimina frica din discursul musical.
Finalul, In paradisum, este una dintre cele mai eterice pagini din repertoriul coral. Corul pare să plutească pe armonii diafane, sugerând o trecere lină către o lume a luminii. Muzica nu se încheie printr-un gest dramatic, ci se estompează într-o atmosferă de pace și transcendență.
În ansamblu, acest Requiem nu este o meditație asupra morții ca sfârșit, ci asupra morții ca eliberare. Fauré oferă o perspectivă profundă umană și reconfortantă, transformând ritualul funerar într-o experiență de liniște și speranță.
