Galeria UTA-ei, arta stradală şi talibanii autorităţii

Unul dintre subiectele cele mai dezbătute pe reţelele de socializare în aceste zile este amenda primită de câţiva băieţi din grupul Red Boys Crew, care face parte din peluza (galeria) echipei UTA, din partea Poliţiei Locale. Pentru cei care nu sunt la curent cu întâmplarea, iată pe scurt faptele: într-una din serile trecute, câţiva membri ai grupului amintit au descins la Podul Grădişte pentru a decora o porţiune a acestuia cu un graffiti reprezentativ pentru respectivul grup. Un cetăţean deranjat de acest demers a anunţat Poliţia Locală iar la scurt timp după aceea, trei maşini aparţinând respectivei instituţii au apărut la locul faptei, surprinzându-i pe tinerii din RBC în acţiune. Ca urmare aceştia s-au ales, ca să cităm din comunicatul Poliţei Locale, cu „o amendă usturătoare”.

Cum spuneam, reacţiile au fost numeroase şi foarte polarizate. O parte a internauţilor au contestat dimensiunea intervenţiei Poliţiei Locale, considerând că descinderea cu trei maşini pentru o asemenea faptă, cu asemenea autori, este ridicolă. Alţii au atras atenţia că Poliţia Locală nu e la fel de promptă în alte cazuri care presupun încălcări mult mai grave ale legii, cazuri car ţin de siguranţa cetăţenilor. În general susţinătorii tinerilor au adus argument faptul că ceea ce au făcut ei nu poate fi considerat vandalism ci este o formă de artă urbană, nu doar acceptată ci chiar şi încurajată în alte ţări, cu preponderenţă cele din Occident.

Evident au fost şi reacţii negative: unele mai nuanţate, care atrăgeau atenţia că riscul de a tolera această formă de artă urbană se poate materializa în distrugerea unor proprietăţi private sau a unor clădiri de patrimoniu, altele radicale, care „în numele legii” cereau „răstignirea huliganilor”. Îi lăsăm la o parte pe cei care astăzi dau cu pietre în „vandali” dar mâine dacă autoritatea locală ar legifera forma lor de artă (şi eventual ar susţine-o prin fonduri de la CMCA) i-ar lăuda pentru spiritul lor artistic (astfel de personaje sunt zombie care gândesc doar cu soft de la partid), şi ne adresăm celor critici dar suficient de deschişi la minte pentru a privi lucrurile şi dintr-o altă perspectivă.

Aşadar, aşa cum aminteam şi mai sus, arta stradală este o componentă obişnuită a culturii urbane în oraşele occidentale, lucru pe care îl putem constata cu toţii la orice vizită pe care o facem dincolo de graniţa de vest (ea s-a răspândit şi în alte spaţii, cum este cel balcanic doar că, după cum vedem, aici este mai puţin acceptată). A devenit ceva firesc să vedem ziduri, poduri şi alte spaţii, colorate cu graffiti. În foarte multe cazuri artiştii care fac astfel de lucruri sunt încurajaţi şi chiar finanţaţi de autorităţile publice, tocmai în scopul de a înfrumuseţa şi colora unele spaţii care altfel ar rămâne urâte, cenuşii, fără personalitate.

Există însă şi o artă stradală care merge separat de cea susţinută de autorităţi pe criterii strict estetice. Este cea a grupurilor de tineri, reuniţi în pasiuni şi interese comune, fie că vorbim despre muzică, sport sau alte activităţi. Nu intrăm în amănunte care ţin de studiile sociologice (sunt nenumărate cărţi apărute pe astfel de teme) dar ca idee putem spune că toate aceste grupuri au o identitate foarte puternică, atât teritorială cât şi din punct de vedere al ideilor şi valorilor. Arta stradală reprezintă una dintre formele prin care aceste grupuri îşi promovează atât identitatea cât şi aceste idei şi valori.

Acum se pune întrebarea de ce sunt şi de ce ar trebui tolerate aceste forme de artă stradală? Dincolo de aspectul estetic, superficial (şi care oricum ţine de gustul fiecăruia) toate aceste forme de artă stradală ale ultraşilor sau ale altor grupuri de acest tip, au o puternică particularitate locală. Fiecare „semnătură” de acest tip nu este doar unică dar se şi lipeşte strict de un anumit spaţiu care aparţine acelui grup: cartierul sau oraşul. Fiecare astfel de formă de artă e o promovare automată a propriei comunităţi. În lumea foarte deschisă şi elastică de astăzi, în care libertatea de mişcare vine la pachet cu diluarea identităţii şi a sentimentului de apartenenţă, sistemul de valori al acestor grupuri întăreşte patriotismul local. În cazul nostru, aşa cum UTA e o valoare la care se raportează toţi arădenii care nu sunt doar locuitori ai Aradului, graffiti-ul băieţilor de la RBC (şi al altora din peluză), marchează un teritoriu. Un pod ca cel de la Grădişte poate fi găsit în orice oraş, în schimb un pod pe care apare acel graffiti, devine specific, propriu, doar Aradului; îl individulizează şi dă spirit local unui obiect material şi odată cu el transformă din trecător în „frate” pe oricine şi-l asimilează.

Dacă ne dorim ca oraşul să fie nu doar un spaţiu mort ci o comunitate, nu ar trebui să ne fie teamă de arta stradală. Graffiti-urile, fie că vorbim de desene sau mesaje, oferă personalitate, culoare, ne individualizează, ne pun întrebări, ne dau teme de gândire, ne provoacă, ne scot capul din pământ. Cei care le urăsc sunt dominaţi încă de spectrul societăţii totalitare unde totul era curat, uniform şi sec la fel ca vieţile noastre. Autoritatea apăra zidurile şi pereţii de mesajele periculoase în aceeaşi măsură în care autoritatea avea grijă să ne apere de provocări, de riscuri, de gânduri, de sentimente, de viaţă. Autoritatea ştia să ne spună când şi ce să gândim, cum se cuvine să vorbim sau să simţim. Noi „respectam legea” iar în schimb autoritatea ne dăruia siguranţa lanţului şi îndestularea blidului cu resturi. În spatele celor care spumegă de furie la vederea graffiti-urilor nu putem să nu auzim vocea inconfuntabilă a coanei Leana indicându-ne autoritar: „tovarăşi, staţi liniştiţi la locurile voastre!”

Iar pentru cei care îşi fac degeaba city-break-urile prin Europa, iată trei exemple cât se poate de similare cu demersul RBC, exemple de artă stradală realizate de ultraşi în trei ţări pe care le putem suspecta de absolut orice numai de lipsă de civilizaţie nu: Ţările de Jos, Germania şi Norvegia:

AJAX

FC KOLN

BRANN BERGEN