La sfârșitul secolului al XIX-lea, violoncelul își iese din rolul tradițional, de instrument de acompaniament, pentru a-și revendica dreptul de instrument solist. Ludwig van Beethoven va fi acela care îl va cuprinde într-un nou concept, al duo-ului cu pian, odată cu sonatele sale dedicate instrumentului, inaugurând epoca sonatei romantice cu violoncel și a construcției dedicată acesteia.
Festivalul Internațional Toamna Muzicală Arădeană a continuat în această seară la Palatul Cultural din Arad cu ultima dintre sonatele pentru violoncel și pian de Ludwig van Beethoven. Sonata nr. 5 în re major op. 102 nr. 2 a fost reperul central al serii de luni, 11 noiembrie 2024, în care s-au reîntors pe scena de la Filarmonica de Stat din Arad violoncelistul Octavian Lup și pianista Oana Csiky. O capodoperă incontestabilă a secolului al XIX-lea, pe care admirabilii interpreți au propus-o melomanilor din Arad alături de cunoscutele Piese-fantezii (Fantasiestücke) op.73 de Robert Schumann și Sonata în re minor op. 40 de Dimitri Șostakovici.
Octavian Lup la violoncel și Oana Csiky la pian au încântat spectatorii cu:
- Robert Schumann – Fantasiestücke, Op.73
- Ludwig van Beethoven – Sonata nr. 5 în re major op. 102 nr. 2
- Dimitri Șostakovici – Sonata în re minor op. 40
Oana Csiky s-a născut la Craiova unde a urmat studiile muzicale la Liceul de Artă “Marin Sorescu”. Și-a continuat studiile la Liceul de Muzică „Sigismund Toduţă” din Cluj-Napoca. A continuat studiile muzicale Academia de Muzică „Gh. Dima” din Cluj Napoca, unde a obținut și masteratul. Oana a fost premiată la mai multe concursuri naţionale şi internaţionale. A concertat cu orchestrele filarmonicilor din Craiova, Arad, Sibiuâ și Chișinău, printre altele. În 2013 a susţinut la Cluj-Napoca teza de doctorat cu titlul „Clara Schumann: interpret, muzician, compozitor”. În prezent Oana Csiky este lector universitar doctor al Academiei de Muzică „Gheorghe Dima” din Cluj-Napoca.
Octavian Lup este unul dintre cei mai străluciți violonceliști ai generației sale. Octavian Lup a absolvit în 2013 Universitatea Națională de Muzică din București. El și-a continuat studiile la Conservatorul Național Superior din Paris. Octavia Lup este laureat a numeroase concursuri din țară și străinătate, a concertat pe patru continente ale lumii alături de nume cu rezonanță din domeniul muzicii clasice. Actualmente Octavian Lup este și lector universitar doctor la Academia de Muzică “Gheorghe Dima” din Cluj-Napoca. Octavian Lup a fost distins cu zeci de premii naționale și internaționale. Amintim aici Premiul I și Marele Premiu la toate Olimpiadele Naționale de Muzică între anii 2001-2007 și Marele Premiu la concursul național “Mihail Jora” București și premiul doi la concursul internațional “David Popper” din Ungaria.
Fantasiestücke , op. 73 de Robert Schumann. A fost compusă în 1849 și este o lucrare pentru clarinet și pian (adaptabilă și pentru vioară sau violoncel), care reflectă perfect sensibilitatea și imaginația romantică a compozitorului. Compoziția este alcătuită din trei piese scurte, care desfășoară poveștile muzicale ca niște scurte scene de fantezie, fiecare piesă având identitatea distinctă, dar legate prin lirismul caracteristic stilului lui Schumann.
Prima piesă, Zart und mit Ausdruck („Delicat și expresiv”), are un ton cald și visător. Clarinetul interpretează o melodie plutitoare, aproape de șoaptă, acompaniată de acorduri blânde la pian, evocând o atmosferă de intimitate și contemplare. Această mișcare exprimă o emoție lirică și adâncă, precum o poezie care vorbește direct sufletului.
A doua parte, Lebhaft, leicht („Vioi, ușor”), aduce o schimbare de tempo și dispoziție, fiind mai jucăușă și ritmată. Clarinetul și pianul creează un dialog plin de vitalitate și entuziasm, folosește schimbarea de tempo și accente pentru a menține tensiunea și interesul. Este o secțiune animată, care contrastează frumos cu prima, păstrând însă un aer de delicatețe.
Ultima piesă, Rasch und mit Feuer („Rapid și cu foc”), aduce un final pasionant și dramatic. Aceasta este cea mai energică dintre cei trei, cu clarinetul și pianul angajându-se într-o cursă vibrantă și intensă. Ritmurile viguroase și liniile muzicale pline de viață captează spiritul ardent și impulsiv al lui Schumann, încheind lucrarea cu o notă de exuberanță.
Fantasiestücke, op. 73, ilustrează ideal sensibilitatea și spontaneitatea romanticului Schumann, creând o călătorie emoțională bogată și captivantă.
Sonata nr. 5 în re major, op. 102 nr. 2 de Ludwig van Beethoven. Este una dintre ultimele sale sonate pentru acest duo, compusă în 1815, într-o perioadă de maturitate artistică și introspecție. Acestea sunt legate de un pas important în dezvoltarea muzicii de cameră, fiind una dintre primele lucrări ce explorează cu adevărat dialogul egal dintre violoncel și pian.
Lucrarea debutează cu un Allegro cu brio, un prim tablou de energie sobră și elegantă. Violoncelul și pianul deschid tema cu o serie de acorduri puternice și grave, stabilind un ton impunător. Această mișcare se remarcă prin schimbările neașteptate de tonalitate și dinamismul ritmic, tipice stilului lui Beethoven, creând o atmosferă de determinare și încredere. Dialogul dintre instrumente este adânc și emoționant, amintind de structura unei simfonii în miniatură.
Partea a doua, Adagio con molto sentimento d’affetto, contrastează prin caracterul său meditativ și liric. Aici, Beethoven creează un peisaj muzical contemplativ, unde violoncelul cântă o melodie lungă și melancolică, în timp ce pianul îl susține delicat. Această secțiune are un ton de rugăciune și introspecție, oferind o pauză de liniște și profunzime între secțiunile intense ale sonatei.
Finalul, un Allegro fugato, este o demonstrație de virtuozitate contrapunctică, aducând un omgiu formei de fugă. Pianul și violoncelul se întrec într-o interacțiune complexă, unde temele se suprapun și se întețesc într-un ritm intens și captivant. Această fugă amplifică tensiunea și dinamismul, încheind sonata într-un mod energetic și triumfător.
Sonata nr. 5 în re major este considerată o capodoperă a muzicii de cameră și exemplifică geniul lui Beethoven în armonizarea forței expresive cu rigoarea tehnicii contrapunctice.
Sonata în re minor, op. 40 de Dmitri Șostakovici. Compusă de în 1934, este o lucrare profundă pentru violoncel și pian, cunoscută pentru caracterul său dramatic și complexitatea emoțională. Această piesă explorează o gamă largă de sentimente, de la melancolie la ironie și exuberanță, fiind una dintre primele opere ale camerelor majore ale compozitorului și reprezentând o activitate crucială a vieții sale creative.
Lucrarea se deschide cu un Allegro non troppo, o mișcare contemplativă, cu o temă principală sumbră și lirică. Violoncelul, într-un dialog continuu cu pianul, prezenta un sunet cald și introspectiv, exprimând o tristețe profundă. În această secțiune, Șostakovici creează o atmosferă melancolică prin modificări subtile de tonalitate și ritmuri fluctuante, creionând un peisaj sonor de o simplitate înșelătoare. Această simplitate ascunde însă un filon de tensiune, ca o reflectare a zbuciumului interior pe care compozitorul îl trăia în acel moment.
Urmează Allegro, un al doilea tablou plin de energie și dinamism, în contrast puternic cu primul. Aici, ironia și sarcasmul tipic lui Șostakovici fac loc, creând o atmosferă aproape grotescă. Pianul susține un ritm alert și imprevizibil, iar violoncelul răspunde cu liniile melodice energice, aproape jucăușe. Acest joc de contrast oferă o ușoară evadare din tensiunea inițială, dar neliniștea rămâne subtil prezentă în subtext.
Mișcarea a treia, Largo, aduce o schimbare radicală, cu un caracter de solemnitate. Violoncelul interpretează un număr mai lent, iar pianul îl însoțește cu acorduri grave și ample, sugerând un moment de reculegere și vulnerabilitate. Această secțiune intensă lirică este considerată punctul emoțional al sonatei, evocând o stare de singurătate profundă și o reflectare asupra fragilității existenței umane.
Ultima parte, Allegro, reînvie energia din a doua mișcare, dar într-un ton mai întunecat. Pianul și violoncelul se angajează într-un dialog tensionat și intens, presărat cu pasaje disonante și ritmuri frenetice. Este o explozie de pasiune și disperare, culminând cu o concluzie care lasă un sentiment de neliniște și ambiguitate.
Sonata în re minor, op. 40, este o lucrare fascinantă, care pune în valoare virtuozitatea interpretării și surprinde spiritul complex și adesea contradictoriu al compozitorului. Stilul unic al lui Șostakovici, ce îmbină lirismul profund cu ironia și sarcasmul, este perfect ilustrat în această sonată, oferind o experiență auditivă de neuitat.
