De la „Campioana Provinciei“ la clubul de unde toată lumea vrea să plece

Cel mai îngrijorător lucru întâmplat pentru suporterii UTA-ei ieri nu a fost înfrângerea drastică, rușinoasă prin proporțiile scorului, de pe terenul Politehnicii Iași, ci declarația făcută de Mircea Rednic după meci, declarație care poate trece neobservată în contextul suferinței provocate de eșecul cu 0-4, dar care este extrem de relevantă pentru situația în care se află UTA, situație a cărei gravitate depășește cu mult orice înfrângere sportivă. Dar iată ce spunea antrenorul după meci:

„dacă ești profesionist, îți faci treaba până în ultima zi, iar apoi iei o decizie dacă mai continui sau nu mai continui. E clar că nu-i ușor… mai ales străinii și e o problemă cu astea, când nu se dau salarii. Dar nu, n-o iau ca o scuză, că și eu nu sunt plătit de 5 luni, dar sunt prezent, cu entuziasm, îmi fac meseria și după aia discutăm. Astea nu-s scuze! Tu trebuie să joci până la capăt și după aia strângi mâna și gata.“

E cât se poate de transparent din aceste vorbe rostite de antrenor, că atitudinea generală în vestiarul UTA-ei este cea similară unei corăbii care ia serios apă iar gândul marinarilor nu este la salvarea corabiei ci la cea personală, asta însemnând părăsirea ei cât mai rapidă. Unii dintre ei au făcut-o deja, cele mai recente cazuri fiind cele ale lui Mabea și, se pare Tsouka, dar din informațiile noastre, pare-se că și în perioadă anterioară, cel puțin o parte a jucătorilor care nu au mai continuat la UTA și-ar fi cerut ei rezilierea contractului, chiar și în condiții dezavantajoase pentru ei, doar pentru a se elibera de o înțelegere cu un club la care nu se simțeau bine. Că cei rămași nu se simt nici ei mai bine, am văzut-o ieri și devine tot mai clar că mai tuturor le stă gândul la plecare. Și, cu tot respectul pentru supărarea suporterilor, pentru care este evident că rezultatele echipei sunt primordiale, pentru că sunt suporterii echipei nu ai lui X sau Y, totuși nu-i putem condamna pe jucători că gândesc așa. Pentru imensa majoritate a lor UTA nu este decât un loc de muncă, îndepărtat sau chiar foarte îndepărtat de locurile natale, unde au venit pentru a-și face meseria și pentru a fi plătiți pentru asta. Ori în condițiile în care sunt neplătiți de luni de zile, în condițiile în care, din câte se pare, au mai fost cazuri anterioare în care clubul nu și-a respectat promisiunile făcute prin reprezentanții săi, în condițiile în care nu au nicio siguranță că-și vor recupera salariile restante sau, dacă o vor face, când se va întâmpla acest lucru, nemulțumirea și revolta lor e cât se poate de justificată și, îndrăznesc să cred că oricare dintre noi într-o atare situație ar simți și ar reacționa la fel. Că noi ne raportăm la UTA altfel (în condițiile în care, totuși, atenție… UTA nu este locul de unde ne câștigăm pâinea de zi cu zi) e firesc, dar nu putem să le impunem unor inși care până acum câteva luni de zile poate nici nu știau de existența acestui club, să simtă același lucru pe care-l simțim noi.

E nu doar trist ci și revoltător să vedem cum a decăzut UTA în nici 5 ani de zile. La momentul promovării UTA era un club atractiv, pentru că era un club cu istorie, cu tradiție, cu greutate în fotbalul românesc, pentru că juca pe un stadion nou și în fața unor suporteri extraordinari care veneau în număr foarte mare la stadion indiferent de adversar, care avea o reputație de club care-și respectă angajații, care nu oferă contracte mari dar pe cele care le oferă le respectă, cu o conducere văzută ca aducând un aer diferit în gâlceava generală a fotbalului românesc, conducătorul ei fiind perceput ca un ins respectuos și manierat. Cinci ani mai târziu UTA e un club târât la comisii de jucători plecați de la club inclusiv în sezoanele precedente, un club cu luni de zile întârziere la salarii, un club în care conducerea se ascunde într-un turn de fildeș, de la înălțimea căruia transmite către angajați sloganuri și promisiuni pe care nu și le respectă, un club fără orizont, fără obiectiv, fără strategie, condus după ureche și care acumulează de la an la an datorii tot mai multe, care-l împing spre colaps. Aceasta este imaginea Bătrânei Doamne de astăzi, în prag de 80 de ani, necosmetizată de pasiunea noastră nestinsă pentru ea. Iar din această cauză, chiar dacă va reuși să evite retrogradarea în acest sezon, UTA va avea o mare problemă nu doar în a-și păstra jucătorii valoroși (atâția câți sunt ei) ci mai ales în a convinge alți fotbaliști de o valoare măcar decentă, să aleagă UTA în detrimentul altor oferte. Am ajuns de la unul dintre cele mai respectabile cluburi din țară, să fim o paria în rândul fotbaliștilor și antrenorilor; iar asta nu din cauza presei și a suporterilor ci pentru că toți angajații țepuiți și duși cu preșul în ultimii ani vorbesc între ei și își semnalează unii altora experiențele personale și cluburile de evitat.

Pentru toată această situație responsabilul nu este decât unul singur, anume Alexandru Meszar. Nici măcar nu e nevoie să o spun eu, a spus-o chiar el în momentul în care și-a asumat pe persoană fizică respingerea ofertei grupului NextGen de preluare a clubului. Prin acel comunicat Meszar și-a asumat răspunderea pentru susținerea financiară a clubului și pentru strategia sa. A avut nu odată ocazia să cedeze clubul către investitori privați capabili să-i asigure finanțarea; n-a făcut-o. A avut posibilitatea ca printr-o gestionare cumpătată a resurselor financiare, să țină clubul sănătos; n-a făcut nici asta și vedem „pe acte“, cum într-un an 2024 în care veniturile clubului au crescut, datoriile s-au mărit și ele, ajungând la aproape 6 milioane de euro. A avut posibilitatea să își construiască o strategie sportivă în jurul elementelor locale sau autohtone, mai predispuse să închidă ochii la problemele clubului, din dragoste sau măcar respect pentru tradiția acestuia; n-a făcut nici asta, ba dimpotrivă, a lăsat clubul pe mâna celui mai mare păpușar de mercenari din fotbalul românesc, iar acum constantă că are vestiarul populat, în imensa lui majoritate, de băieți care nu știu și nici nu-s foarte curioși de aspectele care ne dor pe noi suporterii, ci doar de respectarea obligațiilor contractuale. Alexandru Meszar nu poate da vina pe nimeni, nici pe primărie, nici pe suporteri, nici pe presă, nici pe antrenor și nici pe jucători. Acest club arată astăzi fix după chipul și asemănarea managementului său iar răspunderea asumată personal și integral necesită ca acum și povara ori vina să fie decontate fix la fel.