Sezonul 2025-2026 al Superligii se apropie de final. Știm campioana, Universitatea Craiova, știm participantele în cupele europene (U. Cluj și CFR Cluj deocamdată), știm de asemenea parțial și retrogradatele / promovatele: Unirea Slobozia și Metaloglobus respectiv Corvinul și Sepsi, cărora li se vor alătura Farul sau Chindia respectiv Hermannstadt sau FC Voluntari. UTA nu se află în niciuna dintre aceste discuții, Bătrâna Doamnă reușind să încheie întrecerea într-o zonă liniștită, ferită atât de turbulențe cât și de aspirații de mărire. Sub impresia aparentă de calm, sezonul echipei fanion a Aradului nu a fost însă liniștit iar viitorul nici atât. Am sintetizat bilanțul și perspectivele Bătrânei Doamne în 7 idei tari și amare precum cafeaua de dimineață, pe care o bei nu pentru gust ci pentru efect:
1. UTA a încheiat campionatul pe locul 7, din postura de câștigătoarea play-out-ului. Este un premiu pur simbolic deoarece el nu aduce nimic concret. Jucătorii nu primesc vreun trofeu sau medalii; nici măcar diplome. Ar fi putut fi o clasare cu adevărat relevantă dacă clubul ar fi avut licență de Europa și ar fi putut participa la barajele de calificare în Conference League, la care locul din clasament i-ar fi dat dreptul. Faptul că UTA însă nu are această licență arată că prestația sportivă a fost superioară celei manageriale. Cu toate acestea jucătorii nu primesc nimic, în schimb conducerea clubului va beneficia de bani în plus la buget, grație locului ocupat. În acest timp jucătorii și antrenorii, cei cărora li se datorează locul în clasament și consecința ei financiară, pleacă în vacanță cu restanțe la salarii și prime.
2. Meritul principal pentru clasarea bună a UTA-ei i se datorează lui Adrian Mihalcea. Implicat în selecția jucătorilor, și-a ales oamenii (spre deosebire de alții) în funcție de calitățile sportive și umane și nu de comisioanele aferente transferului. A știut să seteze și să pregătească un sistem tactic adaptat la capacitățile echipei. A creat o atmosferă bună în jurul vestiarului, reînnodând legătura ruptă dintre jucători și suporteri prin onestitate și bun simț. Dar poate cel mai important, a dovedit reale calități de psiholog, reușind să țină grupul de jucători concentrat și uneori chiar „înfometat“ de fotbal în condițiile întârzierilor salariale deloc de neglijat.
3. Încă ceva despre Adrian Mihalcea: nu s-a bătut cu nicio cărămidă în piept, dar în timp ce nu și-a negat sub nicio formă trecutul dinamovist, le-a luat „câinilor“ 4 puncte din 6. După care, în ultimul meci al sezonului, când fotbalistic echipa sa nu mai avea niciun obiectiv palpabil, și-a retrogradat matematic gruparea din orașul natal, pe care chiar el a promovat-o și a menținut-o în Superliga. A plătit onestitatea cu lacrimi. Când Mircea Rednic a primit o diplomă de onoare pentru câștigarea play-out-ului, am scris că e penibil ca Aradul să premieze locul 7. Îmi mențin părerea, dar dacă primarul orașului își păstrează standardele și este consecvent cu sine însuși, aceeași distincție ar trebui să o primească și actualul antrenor al Bătrânei Doamne. Dacă nu pentru poziția în clasament, măcar pentru conduită. Ce-i drept, Adrian Mihalcea are două dezavantaje: nu este prieten cu primarul și nu i-a făcut acestuia campanie electorală, iar în Arad bunul simț nu se premiază.
4. Dacă în teren echipa a avut o prestație onorabilă, în birouri lucrurile au stat exact invers. Pe linia sezoanelor trecute, datoriile clubului au continuat să crească ajungând la 7 milioane de euro. După ce ani la rând conducătorul clubului a negat sau minimalizat găurile financiare, iată că în 2025 gunoiul nu a mai putut fi ascuns sub preș, astfel că din cauza datoriilor UTA a intrat în concordat preventiv, o formă de reorganizare asemănătoare insolvenței. Diferența? Conducerea clubului păstrează controlul acestuia, dar în schimb în concordat datoriile nu se șterg ci se reeșalonează. În folosul cui s-a apelat la această formă de reorganizare cred că își poate da oricine seama.
5. Deși deznodământul sportiv ar fi trebuit să ducă spre o vară măcar calmă dacă nu relaxantă, lucrurile nu stau deloc așa. Este clar că și în sezonul viitor bugetul de venituri va fi inferior celui de cheltuieli. Asta înseamnă că datoriile vor crește și el vor trebui acoperite din alte împrumuturi mărind și mai mult bulgărele ce împinge clubul încet dar sigur spre incapacitate de plată și faliment. În aceste condiții, sătul să gestioneze probleme care nu-i aparțin, Mihalcea a vrut să plece însă a fost „legat de glie“ prin prevederile din contract. În compensație i s-au făcut niște promisiuni, încălcate deja după câteva zile. Reducerea obligatorie a cheltuielilor va însemna de asemenea că vor exista schimbări în lot și nu unele superior calitative. Cine are sau vrea salariu mai mare va pleca; cine nu acceptă să joace cu restanțe salariale iarăși va pleca. Iar cei care vor rămâne sau vor veni, vor juca în mare parte din sezon pe burta goală.
6. În acest timp taberele politice din partidul local de guvernământ au transformat din nou UTA în ping-pong. Primarul dă „meleonul“ (că doar nu de la el îl dă) și cu asta s-a spălat pe mâini ca Pilat din Pont. Nu este deloc interesat că banii se scurg într-o gaură neagră. Tabăra cealaltă, care răspunde la comenzile lui Gheorghe Falcă, îl susține până în pânzele albe pe Alexandru Meszar și cere suplimentarea banilor alocați UTA-ei de la bugetul local. Răspunsul lui „Bibi“: mai renunțați voi la poze și alocați mai mulți bani prin Consiliul Județean. În relatările acestui meci de ping-pong toată lumea are grijă să evite însă ditamai elefantul din cameră: anume că banii arădenilor n-ar trebui să ajungă pe mâna unui individ care a dovedit că nu știe să producă pentru UTA decât datorii, că fondurile publice ar trebui să susțină sportul juvenil și amator, iar performanța ar trebui construită pe fonduri private. De ce nu are UTA investitor privat știm cu toții, dar ne ferim s-o spunem pentru că iubim liniștea și pacea. „Veneticul“ Mihalcea, care nu poate să se bage în bucătăria noastră locală, a bătut șaua să priceapă iapa, dar la Arad mai mereu iapa e surdă.
7. Toate aceste probleme se citesc dacă ești atent în atmosfera de pe stadion. Da, comparativ cu alte orașe și alte echipe, UTA stă bine în ceea ce privește publicul, atât cantitativ cât și calitativ. Dacă însă comparăm atmosfera din stadion cu cea de acum câțiva ani, involuția e ușor de observat. Tot mai multe locuri goale, inclusiv în peluza galeriei, odinioară plină la fiecare meci. Am bifat destule meciuri cu asistență sub 5.000 de spectatori, lucru care spre exemplu în sezonul 2022-2023 când am ajuns la retrogradare, era de neconceput. Iar asistența pare din ce în ce mai apatică. Lumea vine, se relaxează, își face poze, dar vulcanul de pe „Neuman“ nu mai are intensitatea de odinioară. Unii s-au săturat de mascarada conducerii, alții de mediocritate iar alții continuă să vină, din inerție, dar tot mai puțini au pasiunea la purtător.
Din păcate perspectivele ca ceva fundamental să se schimbe la UTA sunt improbabile. Și încă nici n-ar fi grav dacă pe lângă stagnarea sportivă, n-am trăi cu sabia colapsului deasupra capului. Iar când aceasta va tăia, durerea o vom simți cu toții nu doar cei care administrează, cârpesc și vopsesc dezastrul; ba, în „buna“ tradiție a societății românești, nu m-ar mira ca tocmai aceia să fie singurii care să nu simtă nimic.
