În fotbalul românesc în general și la UTA în particular, lucrurile nu sunt niciodată simple. Poți pleca din punctul A pe drumul care duce în punctul B, însă, aproape inevitabil, vei ajunge pe tot felul de cărări lăturalnice pe care vei bifa toate literele alfabetului, iar șansele să atingi destinația planificată devin, cu fiecare astfel de deviere, tot mai incerte. Dacă e să fim sinceri cu trecutul nostru recent, starea care a caracterizat cel mai cuprinzător viața acestui club după Revoluție a fost aceea de incertitudine. UTA a fost mai mereu în mijlocul frământărilor legate de schimbările de conducere și problemele financiare, de cele mai multe ori cele două aspecte fiind suprapuse. Iar ceea ce se întâmplă în aceste zile la clubul mult iubit, dar și mai mult încercat al Aradului pare să fie din același film serial nesfârșit, care ne-a traumatizat cu episoade mai mult sau mai puțin asemănătoare prin 1994, 1997, 2003, 2006, 2009, 2013 sau 2022 (am preferat să punctez anii pentru a nu chinui cititorii cu nume și evenimente care pot strica o zi de luni care, și așa, tradițional, nu este cea mai iubită).
Ceea ce la mijlocul săptămânii trecute părea a fi un pas decisiv în schimbarea conducerii clubului s-a transformat într-un joc al evitării oricărie formă de angajament. Cele două părți, cea reprezentată de actualul management, sub „patronajul” lui Alexandru Meszar, și cea a grupului de investitori (?) reprezentați de Tudor Guțilă, par să se fi angrenat într-un dans ciudat, de tipul „un pas înainte, doi înapoi, trei în lateral”, un dans greu de înțeles de către suporteri, mai ales că aceștia nu aud nici muzica pe care dansează protagoniștii. Sigur că schimbările anunțate de presă, inclusiv de către noi, rămâneau a fi oficializate atât prin prezentarea lor publică, dar mai ales prin înregistrarea modificărilor de statut și componență la judecătorie, însă, odată dezvăluite, chiar și neoficial, parcurgerea restului pașilor părea doar o chestiune de seriozitate. A nu se înțelege greșit, nu acuzăm pe nimeni dintre cei implicați de neseriozitate, însă distanța dintre ce dai „pe surse” și ce declari asumat în interviuri, coroborată cu liniștea destul de suspectă de la club, indică faptul că pe drumul din punctul A în punctul B s-a întâmplat ceva neprevăzut.
Ce am aflat (neoficial) până în acest moment este că s-au agreat niște modificări în structura clubului, dar că aceste modificări încă nu au fost operate. Apoi, prin declarațiile celor implicați am fost îndemnați să ne mărim orizontul de așteptare la câteva săptămâni chiar. În acest timp, s-au achitat niște datorii urgente, care au împiedicat depunctarea echipei. Nu este deloc clar însă care este sursa acestor bani. Mai degrabă decât un „avans” din partea grupului interesat să preia clubul, se vorbește „prin târg” de încă un împrumut acontat de actuala conducere, de pe plan local. Să fie oare tocmai acesta mărul discordiei? Anume că s-au pus pe hârtie niște schimbări, dar cel mai important lucru, anume garanția finanțării, este încă în aer? În acest timp, într-un interviu acordat presei centrale, Tudor Guțilă vorbește mai puțin despre investitori, ci mai mult despre sponsori, iar componenta internațională a grupului pare să se fi „românizat” tot mai mult.
Sigur, înțelegem că astfel de negocieri nu doar că pot dura ceva timp, dar e și normal să se întâmple așa. O „tranzacție” făcută peste noapte ar părea nu doar imprudentă, ci și suspectă. Însă la fel de multe întrebări poate ridica și o negociere care trenează excesiv (iar conform declarațiilor făcute în presă de către cei implicați, tatonările au început încă din primăvară). Discreția totală în ceea ce privește identitatea celor interesați să preia clubul, precum și experiențele de tristă amintire din trecut ale suporterilor sapă și ele la fundația răbdării tuturor. Dar mai ales îngrijorează firul de nisip din ce în ce mai subțire din clepsidra existenței UTA-ei. Clubul se află mai aproape ca oricând în ultimii ani de colaps, datoriile lunare îl sugrumă, Mihalcea și vestiarul nu mai pot nici ei să-și facă datoria la infinit „pe burta goală”, astfel că setea de răspunsuri și certitudini a tuturor este de înțeles. La fel și apelul la responsabilitate și concretețe pentru cei implicați în definitivarea a ceea ce ar putea fi ultima șansă de salvare a unui proiect în care, din 2013 încoace, s-au investit energii, pasiune și foarte mulți bani publici.
În caz contrar, în scurt timp, privind dansul, vom ajunge să auzim și muzica; doar că va fi muzica orchestrei de pe Titanic. Deocamdată, toată lumea este relaxată și, cu vestele de salvare îmbrăcate preventiv peste hainele elegante de seară, așteaptă ca „cineva” să rezolve problema. În acest timp, la etajele inferioare vaporul ia apă, cei cu posibilități își negociază locurile în bărcile de salvare, cei fără așteaptă să-i scoată cineva din apa care le ajunge deja dincolo de brâu, iar până la momentul în care toată hardughia se va înclina definitiv și va aluneca în abis e doar o chestiune de timp; foarte puțin timp!
