Am să încep prin a spune ceea ce toată lumea știe deja, dar până la urmă acesta este punctul de plecare: sunt 12 zile de când Rusia lui Vladimir Putin a atacat Ucraina; 12 zile de război; 12 zile de chin pentru sute de mii de oameni, fie că sunt ucraineni, fie că sunt ruși, fie că sunt cetățeni ai altor țări, dar care au avut ghinionul de a se afla pe teritoriul Ucrainei în aceste zile.
De la bun început mi-am dorit să fac ceva, să mă implic în această poveste, să ajut. Încă din primele zile, când refugiații au început să treacă frontiera româno-ucraineană, mă interesam să văd cum pot pune și eu umărul, cum pot ajuta acești oameni care fugeau din calea războiului. Fără să stau prea mult pe gânduri, am sunat-o pe una dintre cele mai implicate voluntare din Arad, fiindcă eram absolut sigur că pune ceva la cale. Despre Alexandra Timar vorbesc, președintele Asociației „Îngeri pentru suflete”. Să fiu sincer, la început mă gândeam la o campanie prin care să fie strânse fonduri, alimente și alte lucruri, care să fie trimise ulterior în vămile prin care intrau în România mii de refugiați. E drept că nici nu știam foarte bine situația din aceste puncte. Ulterior am aflat și am văzut imagini cu ce se întâmpla acolo. Mai exact, majoritatea asociațiilor sau a oamenilor duceau toate donațiile în aceste vămi, unde pur și simplu „zăceau” în grămezi, în locații care semănau cu niște săli de sport. Ei bine, în primă fază, Alexandra mi-a cam tăiat elanul și m-a rugat să așteptăm puțin, fiindcă în cel mult două săptămâni ceilalți se vor potoli, iar nevoia va fi în continuă creștere. „Mergem noi atunci când ceilalți nu mai merg”, mi-a spus atunci Alexandra. Și am decis s-o lăsăm așa și să începem mai târziu, când alții vor obosi. Numai că, după nici două zile, planurile noastre aveau să se schimbe și, de la „hai să mai așteptăm puțin”, am trecut la „hai să mergem în Ucraina”.
Da, ați citit bine, în Ucraina. Nu la vamă, nu în alte puncte în care ajung refugiații, ci peste graniță, într-o țară aflată în plin război cu una dintre cele mai mari forțe militare din lume. Ce s-a schimbat în doar câteva ore? S-a schimbat faptul că Alexandra, nici nu știu cum și nici n-am întrebat-o, fiindcă nu asta era esențial, a intrat în legătură cu un grup de voluntari ucraineni. Duminică dimineața, pe 27 februarie, primeam pe WhatsApp mesajul „Neața! Te bagi să trimitem ajutoare în Ucraina? Nu aici, la graniță, unde e plin. În Ucraina”. Am răspuns doar cu „Mergem!”. Da, știu, de cele mai multe ori sunt impulsiv și reacționez în funcție de emoția de moment, dar chiar îmi doream să merg. Evident, nu sunt nici nebun și nu mă gândeam o clipă că vom ajunge în zonele de conflict, fiindcă luptele și bombardamentele se duc, totuși, la sute de kilometri de frontiera țării noastre. Deci, duminică am luat decizia să mergem în Ucraina. La Cernăuți (Chernivtsi – în ucraineană). Acolo, Alexandra discutase deja cu un grup de voluntari coordonați chiar de un tânăr cu origini românești, Costel Cuciurean.
Zis și făcut! Vreme de două zile ne-am organizat cum am putut, am împrumutat un microbuz de la doamna Maria Tudor (de la Asociația Paws United) și am plecat spre Cernăuți. Eu, Alexandra și Amalia, soția mea, fiindcă și ea își dorea să se implice și, în același timp, era mai liniștită fiindu-ne alături și nefiind nevoită să se gândească în permanență că am putea fi în pericol. În fond, dacă era să ni se întâmple ceva, eram împreună. Dar n-am fost doar noi, fiindcă în această „aventură” ni s-au alăturat voluntari din Timișoara, Dej și Satu Mare. Practic, am format un mic „convoi”, cu trei microbuze și o camionetă cu prelată, toate pline „ochi” cu tot ce s-a putut strânge și trimite acolo unde nevoia era uriașă.
Drumul până la Cernăuți n-a fost chiar ușor, dar cum ne-am putea noi plânge, când știm că, dincolo, oamenii pur și simplu nu au ce mânca și stau mereu cu teama că, oricând, o rachetă ar putea să ia direcția orașului lor. Am plecat spre Cernăuți marți dimineață (1 martie), iar după miezul nopții am ajuns lângă Suceava, unde ne-am cazat peste noapte. Nu fiindcă ne-am fi dorit noi neapărat să ne cazăm undeva, dar pe drum am aflat că în Ucraina era interzisă circulația pe timp de noapte, astfel că, deși puteam trece vama, am fi făcut-o degeaba. Și, într-un fel, a fost mai bine așa, fiindcă somnul într-un pat, cu capul pe o pernă, fie el și de numai patru ore, e un somn mai odihnitor. La 7 dimineața, miercuri, eram deja în Vama Siret. Am trecut relativ ușor, într-un moment în care, oficial, trecerea în Ucraina nu prea era posibilă. Totuși, exista o portiță, pe un soi de „culoar diplomatic underground”. Glumind, chiar am zis la un moment dat că am intrat în Ucraina „pe ușa din spate”. Până la urmă, nici nu contează cum am intrat, fiindcă toată lumea era conștientă că mergem acolo să ajutăm. Deci, ar fi fost absurd să nu fim lăsați. Imediat după graniță l-am întâlnit, în sfârșit și pe Costel. Nu știu cum se face, dar în cazul unor oameni îți poți da seama din prima, după figură, că sunt oameni buni. În plin război, într-o continuă agitație, Costel a schițat un zâmbet. Era un zâmbet de ușurare. La un moment dat chiar ne-a spus „Ne-am rugat să și veniți”. Deși noi îi asigurasem pe Costel și pe colegii săi că vom merge, aceștia, necunoscându-ne, nu erau siguri că ne vom ține de cuvânt. „Să știți că ne-am rugat să veniți. Am sperat tare că o să veniți. Am trimis la Kiev tot ce am avut”, ne-a mai spus Costel. Practic, acești oameni și-au trimis absolut toate proviziile spre Kiev, unde nevoia de „orice” era și este în continuare acută. S-au bazat pe noi și ne bucurăm enorm că nu i-am dezamăgit.
Închideți ușile! Plecăm!
Imediat ce ne-am „împrietenit” cu Costel, acesta a urcat în microbuzul lui și ne-a rugat să-l urmăm. Ne-am luat după el vreme de vreo 50 de kilometri, până în Cernăuți. Acolo, după un drum pe străzi pustii, am ajuns la unul dintre depozitele orașului. Până să vă povestesc despre depozit, trebuie să vă spun, pentru cei care nu știați deja, că orașul Cernăuți nu este un oraș foarte mare, în comparație cu alte orașe din Ucraina, dar în acest oraș trăiesc aproximativ 260.000 de oameni, cu vreo 100.000 mai mulți decât în Arad. Imaginați-vă cum ar fi să vă plimbați prin Arad, în plină zi, iar orașul să fie pustiu, să nu vezi mai mult de 3-4 oameni pe un drum de câțiva kilometri, iar magazinele să fie închise, toate, iar prin vitrinele lor să vedeți rafturile goale. Dacă reușiți să vă imaginați această „fotografie”, atunci puteți să înțelegeți ce am văzut noi în Cernăuți. Iar asta în condițiile în care conflictele armate și bombardamentele se desfășoară la câteva sute de kilometri distanță. Și, totuși, efectele războiului se fac resimțite până și acolo.
Să revin la depozitul orașului. Odată ajunși acolo, am fost întâmpinați de militari înarmați. Am putut intra cu microbuzele abia după ce Costel discutase cu toată lumea, deși în prealabil rezolvase toate formalitățile. Am intrat, am parcat, iar la un moment dat ni s-a spus să deschidem cu toții ușile. Am făcut asta și, în momentul următor, câteva persoane au început să înregistreze într-un document ceea ce am adus noi, să facă fotografii și să filmeze. După câteva minute ni s-a spus să închidem ușile. Nu mai înțelegeam nimic, fiindcă noi credeam că armata de voluntari de acolo se vor apuca să descarce tot ce am adus. „Închideți ușile! Plecăm! Veniți după mine”, ne-a spus Costel. Și asta am făcut, urmându-l pe o altă poartă de acces, care de asemenea era păzită de militari înarmați. Unul dintre militari chiar ne-a salutat, evident, militărește, acesta fiind probabil gestul prin care ne mulțumea pentru ceea ce facem. Ca o mică paranteză, depozitul respectiv nu era foarte mare și nici prea plin, asta în cazul în care mai avea cineva vreo urmă de îndoială că oamenii de acolo și din toată Ucraina au mare nevoie de ajutor.
Fără poze și filmări
Trebuie neapărat să menționez faptul că am fost rugați să nu facem fotografii și să nu filmăm depozitul, împrejurimile, militarii și personalul de acolo. Cumva, e de înțeles de ce ni s-a cerut acest lucru, fiindcă pentru ei probabil este foarte important ca aceste lucruri și fețele oamenilor să nu devină publice. Probabil din motive de securitate, probabil fiindcă se temeau să nu fie recunoscuți pe undeva pe internet, fiindcă știm cu toții cât de ușor și cât de rapid se rostogolesc pe rețelele de socializare orice imagini sau informații. Trebuie să recunosc faptul că nu m-am putut abține să nu fac vreo trei fotografii, dar acestea nu vor deveni publice, cel puțin până la încheierea acestui conflict.
Așadar, am pornit, în urma lui Costel, către o destinație necunoscută nouă. Aici trebuie să mai fac o paranteză și să vă spun că pe cele mai importante drumuri există baricade. Ca străin îți este practic imposibil să te infiltrezi în oraș sau în celelalte localități, fără să treci printr-o baricadă, printr-un filtru. Aceste baricade au fost ridicate de localnici, fie din saci umpluți cu nisip, fie din roți sau anvelope, fie din diferite bucăți mari din fier și alte cele. Ideea este una cât se poate de simplă: să nu poți trece cu mașina, fără să dai socoteală celor care stau „în post”. Din nou, o măsură de securitate, instituită probabil pentru a împiedica diferiți spioni sau mai știu eu ce sabotori. Și te „citesc” acești paznici, după vorbă, după port. Practic, s-au format un soi de „miliții”, niște mișcări de „rezistență”, compuse din localnici. Și nu vă imaginați că stau, cum s-ar zice pe la noi prin Ardeal, „cu mâinile-n jeb” (Jeb=buzunar), ci cu toții sunt înarmați. Am vrut să vă povestesc despre aceste baricade, fiindcă pe drumul către locația necunoscută am fost nevoiți să trecem printr-o astfel de baricadă. Costel a trecut primul, cu microbuzul lui, după ce în prealabil vorbise cu cei care păzeau baricadele. Ne așteptam să trecem fără probleme, dar n-a fost așa. În fața mea era un alt microbuz, un coleg de-al nostru de „convoi”, care a fost oprit. Imediat, un bărbat cu arma în mână s-a apropiat de ușa din dreapta a microbuzului și i-a cerut unuia dintre pasageri să îi arate telefonul mobil. De fapt, colegul nostru filmase momentul trecerii prin respectiva baricadă, iar localnicul înarmat îi ceruse să șteargă acele imagini. Mai departe am ajuns la un alt depozit. De fapt, era vorba despre un depozit administrat de voluntarii lui Costel, nu de autorități. Costel îi convinsese pe aceștia să ne lase să descărcăm la ei la depozit, dat fiind faptul că la primul depozit mai așteptau alte camioane și era evident că ar fi durat foarte mult până când mărfurile ar fi fost înregistrate și descărcate. De fapt, așa era totul mai operativ pentru toată lumea, dar mai ales pentru noi, care aveam în față un drum de aproximativ zece ore.
Copilul care voia insulină și puștii care au „furat” un pachet cu biscuiți
Odată ajunși la cel de-al doilea depozit, lucrurile s-au întâmplat foarte rapid. Acolo, totul era gol. Aveam în față, întinși pe jos, zeci de paleți goi. În toată hala nu mai era nici măcar un lucru, cu excepția paleților. Cum ne spunea Costel încă de când ne-am cunoscut „față în față”, aceștia au decis să trimită totul la Kiev, unde situația era critică, bazându-se pe noi și rugându-se ca noi să și apărem. În câteva clipe, o mulțime de tineri au început să se transforme într-o colonie de furnici. Din mână în mână, totul ajungea foarte rapid din microbuzele noastre, pe paleții întinși pe toată suprafața halei respective. Unul dintre microbuze fusese descărcat direct în alt microbuz, în ideea de a fi trimis spre Kiev. În cele din urmă, pe drumul spre casă, Costel ne-a spus că au luat decizia să trimită absolut tot ce le-am adus noi către Kiev. Practic, oamenii ăștia, deși nu mai aveau nimic, deși orașul lor era pustiu și cu prea puține provizii, au decis să renunțe la tot ce le-am adus noi și să trimită toate proviziile într-una dintre cele mai greu încercate zone. De fapt, erau conștienți că Kievul nu trebuie să cadă și că trebuie să reziste cât mai mult timp. Așadar, s-au sacrificat pe ei, sperând că mâine va fi mai bine, mai ușor, pentru a-i ajuta pe cei din Capitală să reziste în continuare.
În timp ce voluntarii descărcau microbuzele, la un moment dat, la depozit își face apariția un copil. Nu cred să fi avut mai mult de șapte, poate opt ani. Avea pe el o haină neagră jerpelită. Am și acum imaginea respectivă în minte. Inițial crezusem că haina lui era plină de noroi, dar de fapt ulterior mi-am dat seama că pur și simplu se desprindeau bucăți din ea. Eram absolut sigur că micuțul știa că acolo e un astfel de depozit și că văzuse el cumva că apăruseră niște microbuze, astfel că a venit să ceară și el ceva de mâncare. Totul mă trimitea cu gândul că cel mic venise să ceară mâncare. Vă imaginați cât de mare ne-a fost uimirea (mi se ridică și acum părul pe mâini, în timp ce scriu aceste rânduri), când am auzit că pronunță un cuvânt care semăna extrem de tare cu „insulină”. Evident, vorbea în ucraineană, iar noi nu înțelegeam mai nimic din ce zicea. Dar era totuși acel cuvânt semăna cu „insulină”. Am întrebat imediat un voluntar dacă puștiul ceruse insulină, iar acesta a confirmat. Vă puteți oare imagina o scenă în care, într-un oraș în care mâncarea este aproape inexistentă, un copil de cel mult șapte ani vine să ceară insulină? Vă puteți imagina asta?
De parcă n-ar fi fost destul de dramatică scena cu acel copil care cerea insulină, câteva minute mai târziu, după ce au terminat de descărcat, reprezentanții asociației cu care noi ținusem legătura, adică Costel și oamenii lui, erau într-un alt capăt al depozitului, unde discutau oarece. Noi, la ieșire, fumam câte o țigară și așteptam să vedem ce facem în continuare, respectiv când plecăm. Ei bine, într-o clipită, doi tineri care veniseră să ajute la descărcat, fiind convinși că nu-i vede nimeni, au furat un pachet cu biscuiți. Da, l-au furat. Știu că e un cuvânt dur, negativ, dar în situația de acolo, când mâncarea e insuficientă, faptul că au luat acel pachet de biscuți poate fi ușor catalogat ca furt. Evident, nu i-am judecat atunci și nu-i judecăm nici acum. Nici nu îi înțelegem și când spun asta, o spun fiindcă pentru noi este imposibil să înțelegem ce poate fi în sufletul acestor oameni. Nu suntem și sperăm să nu fim vreodată în situația lor. E crunt să vezi cum doi tineri, probabil lihniți de foame, sunt nevoiți să ia pe ascuns un pachet cu șase biscuiți și să-l împartă pe ascuns, în spatele unei hale. Trebuie să fie cumplit să te afli în pielea lor. E cumplit și să privești astfel de lucruri, darămite să le mai și trăiești. Noi ne-am făcut că n-am văzut nimic și ne-am văzut de ale noastre, dar imaginea ne-a marcat.
Rugăciune pentru donatori
Un alt moment emoționant pe care l-am trăit la Cernăuți s-a petrecut chiar înainte de plecarea spre casă. Voluntarii descărcaseră microbuzele, iar noi ne pregăteam să plecăm spre România, fiindcă ne aștepta un drum lung până acasă. „Mai stați puțin, vă rugăm”, ne-a spus Costel.
De fapt, cu toții se adunaseră într-un cerc, în mijlocul halei, unde unul dintre liderii lor avea ceva de transmis. Vorbea în ucraineană, astfel că n-am înțeles exact ce spunea, dar Costel ne-a explicat că este vorba despre o rugăciune și chiar a tradus câteva pasaje din respectiva rugăciune. Nu trebuie să fii prea bisericos, nici măcar credincios, ca să te emoționezi la gestul acestor oameni. Nu trebuie nici măcar să înțelegi ce spun, atunci când rostesc această rugăciune. Am înțeles ceea ce era esențial în cuvintele de la final, rostite răspicat: „Slavă, vouă!”. A fost suficient pentru a realiza că acești oameni apreciază enorm gestul nostru.
Cum a trăit Amalia acțiunea umanitară
Periodic, soția mea își notează anumite trăiri într-un soi de „jurnal”. Era evident că și de această dată își va lua câteva notițe, pe care să le păstreze în timp, în cazul în care amintirea a ceea prin ce am trecut în zilele respective se va șterge, deși e greu să uiți așa ceva. În continuare, o să vă redau textul pe care și l-a notat după sosirea de la Cernăuți:
„Tot drumul spre Suceava, am fost încrezători că totul va fi bine și am fost bucuroși că putem să ajungem la cei pe care prea puțini ajung să îi ajute. La acei oameni care rămân în Ucraina, unii pentru că sunt obligați să rămână și să-și apere țara, alții pentru că nu au posibilitatea materială sau pur și simplu nu le permite starea de sănătate. Tot drumul, nicio discuție nu s-a dus înspre pericolul la care am putea fi expuși, ci doar la cât e de necesar să se ajungă cu donații și acolo, dincolo de granițele țării noastre.
Nu o să povestesc despre corturile ce erau amplasate înaintea intrării în Ucraina, adică cele pregătite pentru cei ce intră în România, pentru că ele cu siguranțăne vor fi amintite de-alungul timpului de media. Nu minimalizez deloc efortul celor de acolo, sunt chiar mândră și fericită că s-au organizat atât de bine.
Ei bine, odată trecuți vama, în mașină s-a lăsat o liniște apăsătoare. Liniște ce era și afară, pentru ca magazinele erau închise, iar oamenii lipseau de pe străzi, ei aflându-se fie închiși în case, fie ascunși în buncăre sau deja plecați. Singurele mașini cu care ne-am întâlnit pe drumul nostru spre depozit, erau cele de pe contrasens care așteptau la cozi kilometrice să iasă din țară sau cele care se întorceau de la vamă si în care, în absolut toate, vedeai doar șoferul, de fiecare dată bărbat, care cel mai probabil se întorcea de la vamă unde și-a lăsat soția, mama și copiii. Imaginea din vamă cu toate acele (multe!) femei cu copii în brațe, în viscol și ninsoare și disperarea ce li se citea în ochi, nu-mi va dispărea prea devreme din minte.
Niciunul dintre noi nu a mai scos un cuvânt multe minute și cu siguranță chiar dacă nu am vorbit despre asta, toți am experimentat acel nod în gât care devenea tot mai mare odată cu înaintarea spre Cernăuți și care nu a dispărut în totalitate, nici măcar astăzi, când sunt acasă și-mi beau cafeaua în liniște și pace, departe de tot ce am văzut acolo. Sentimentele erau cu totul noi și greu de descris în cuvinte. Oricât am fi fost de aproape de război și am văzut disperarea din ochii oamenilor, nu cred că ne putem pune vreodată în locul lor și sperăm să nici nu apucăm să simțim disperarea și neputința prin care trec.
Odată ajunși la hala unde donațiile se descărcau cu ajutorul voluntarilor ucrainieni, văzându-le privirile, totul devenea tot mai clar și ne încerca mai greu. Privirea lor exprima un amalgam de sentimente. De la fericirea că suntem acolo și o parte din prietenii lor aflați în orașele deja cumva izolate de restul, la care accesul e destul de greu, mai au o zi ce să mănânce, la mulțumire, disperare, frica de necunoscut, îngrijorarea pentru cei dragi și zilele ce vor urma.
La un moment dat, am ieșit cu Andrei afară din hală, să vedem unde e Alexandra, moment în care un băiețel de vreo 10 ani, se uita cumva disperat în hală, la lucrurile care se descărcau. Când am aflat ce căuta, am realizat că pe lângă faptul că mâncarea le era de mare ajutor, ei aveau nevoie mare și de medicamente…băiețelul căuta insulină. Am reușit cumva, dar greu, să-mi stăpânesc lacrimile…
La sfârșit, când aproape tot era descărcat, am reușit să vedem cumva cu coada ochiului, cum 2 dintre voluntarii ce descărcau, au luat niște biscuiți și mâncau cumva pe ascuns, să nu-i vedem noi. Atunci am avut din nou un moment de trezire și mă gândeam cât să le fie de foame/poftă, să nu mai poată aștepta măcar să plecăm noi.
Înainte să ne urcăm în mașini, cei de acolo, s-au adunat într-un cerc și s-au rugat pentru noi, pentru toți donatorii și pentru Ucraina. Acest moment pentru mine a fost punctul maxim de presiune interioară și lacrimile mi-au inundat obrajii”.
Nu ne-am putut abține și ne-am întors la Cernăuți
Ne-am întors la Arad în noaptea de miercuri spre joi, în jurul orei 01:00. Am fost frânți și am adormit imediat ce ne-am pus în pat. Joi, cu toții am fost ca strigoii și parcă dormeam în timp ce umblam, în timp ce vorbeam. Trecuserăm printr-un drum destul de greu. Peste 20 de ore petrecute pe drum, somn puțin. Dar, cea mai grea oboseală a fost, cu siguranță, cea la nivel psihologic. Cu toții am fost marcați de ceea ce am trăit și văzut în Ucraina. Tot joi, spre seară, Alexandra punea la cale un nou transport umanitar spre Ucraina. Discutam ce ar trebui făcut, ce lucruri ar mai fi nevoie să strângem și când s-ar putea trimite un nou transport. În paralel, eu eram supărat că n-am apucat să scriu despre „aventura” din Ucraina. Eram prea obosit și nu mă puteam concentra. În fond, nu era un text pe care să-l scriu la repezeală, deci era nevoie de concentrare, inspirație și ceva timp. Totuși, între timp, noi ne făceam planuri pentru următorul transport umanitar. Alexandra avansa ideea unui transport pentru ziua de miercuri, adică pe 9 martie, fiindcă luni și marți avea de rezolvat niște treburi personale. De cealaltă parte, mie nu-mi convenea nicicum ziua de miercuri, fiindcă îmi doream să merg din nou, să contribui, să continui să-mi aduc aportul la această cauză. Ușor reticientă, fiindcă timpul era foarte scurt, Alexandra a acceptat ideea unui nou transport cu plecare în ziua de sâmbătă, adică la doar două zile după ce tocmai ne întorseserăm. Cum facem? Ce trimitem? Cine merge? Cu ce microbuz sau microbuze se va merge? Mi-am amintit imediat că amicul meu, Dan „Ursu” Olar, mi-a zis încă de la primul transport că se pune la dispoziția noastră, cu tot cu „California mobilă” (așa și-a botezat „Ursu” microbuzul care-l duce în toate aventurile sale). Totuși, parcă nu era suficient să trimitem un singur microbuz. N-am stat prea mult pe gânduri și am contactat-o și pe doamna Mirela Backin, care la rândul său ne promisese un microbuz, tot înainte de primul transport. De asemenea, fără să stea pe gânduri, ne-a spus că tot ce este nevoie este să-i spunem când vrem să luăm microbuzul. L-am luat vineri, cu plinul făcut. În același timp, după ce rezolvaserăm problema microbuzelor, mai aveam de rezolvat problema combustibilului. După primul transport ne-am dat seama cam cât costă un astfel de transport. Era undeva între 1000 și 1500 de lei, în funcție de consumul fiecărui microbuz în parte. La un apel pe Facebook, o mulțime de prieteni ne-au sărit în ajutor, cu diferite sume. Aș fi vrut să-i amintesc pe toți, dar unii au virat direct în conturile Asociației „Îngeri pentru suflete” și nu ne-au mai anunțat că au donat. Cumva, ar fi injust să-i pomenesc doar pe unii, dar le mulțumim și le suntem recunoscători tuturor, în egală măsură!
Așadar, totul era pregătit, iar sâmbătă dimineață urma să plecăm din nou spre Cernăuți, cu două microbuze pline. Dan a optat pentru a face singur călătoria asta, în vreme ce pe mine m-a însoțit din nou soția mea, Amalia. Nici nu mă așteptam altfel, fiindcă îmi susține și suportă toate nebuniile. Nu știu cum rezistă „Ursu” singur la astfel de drumuri lungi, dar eu n-aș fi rezistat. Așadar, îți mulțumesc, Ama!
Șpagă: scutece, mărimea 6
Sâmbătă dimineață am pornit spre Cernăuți. Trei oameni, două microbuze, o mulțime de lucruri pentru acești oameni aflați în mare nevoie. Drumul lung, dar parcă mai ușor decât prima oară. Seara, ne-am cazat la aceeași pensiune de lângă Suceava. Dimineața, ca și prima oară, ne-am prezentat la vamă la ora 7. Circulația în Ucraina era liberă încă de la ora 6:00, dar trebuia să-i dăm un răgaz și lui Costel să ajungă de la Cernăuți la frontieră. Ca să înțelegeți ce urmează să povestesc, trebuie să știți că, din România și până în Ucraina, trebuia să trecem prin vreo patru filtre. Primul filtru a fost la punctul românesc, unde un domn de la „Frontieră” era cam obosit și destul de iritat. Noroc cu o colegă de-a sa, o tânără zâmbitoare și cu o atitudine pozitivă, care ne-a mai îndulcit „trecerea” prin vama românească. Apoi ajungem la o barieră, păzită de un militar ucrainean. Omul te verifică și îți dă un bilet, un fel de „bilet de voie”, care trebuie ștampilat în vreo trei locuri. Ulterior ajungi în vama ucraineană, unde oamenii de acolo duc o muncă mult mai grea decât cei din partea română, fiindcă sistemul informatic al ucrainenilor este practic „varză”. De acolo pornești efectiv către Ucraina, dar mai ai de trecut de o barieră păzită de alți militari. Aici predai „biletul de voie”, ștampilat corespunzător. Altfel nu treci. Surpriza noastră a fost atunci când militarul ne-a spus că ne lipsește una din ștampile. Ca să nu ne mai întoarcem noi, unul dintre voluntarii lui Costel, oameni care sunt prezenți și în vamă, unde ajută refugiații cu informații, mâncare și băuturi calde, a luat bilețelul și s-a dus el la vameș pentru a ne fi pusă ștampila. După câteva minute se întoarce la noi, alergând și gâfâind, spunându-ne că vameșul întrebase dacă nu avem cu noi scutece de mărimea 6. De fapt, în documentele noastre era stipulat ce conține transportul umanitar. Evident, aveam și scutece. Omul, vameșul, avea nevoie acasă, pentru copil, de scutece de mărimea 6. Cel mai probabil că nu avea de unde să le cumpere, astfel că ni le-a cerut nouă. Nu aveam mărimea 6, dar i-am dat altă mărime. Practic, noi am dat șpagă în scutece, pentru a ne fi pusă acea ștampilă. Atâta bai să fie… Deși, putea să ne roage fără probleme să-i dăm câteva scutece și i-am fi dat cu toată plăcerea.
Voluntarii uciși cu sânge rece
De data asta nu l-am mai urmat pe Costel, fiindcă a urcat cu noi, în microbuzul nostru. Am profitat de ocazie pentru a povesti cu el diverse lucruri, dar am vrut să-i aflu și lui povestea. A rămas în Cernăuți pentru a-i ajuta pe cei aflați în această situație tragică. A putut să plece și poate să plece oricând din Ucraina. Ba chiar are rude în România, la care ar putea să vină. Dar a ales să rămână în Cernăuți și să lupte în acest război. El nu luptă cu arma în mână și nu luptă împotriva cuiva, ci luptă cu inima, pentru prietenii lui, pentru conaționalii lui, pentru oameni pe care nu îi cunoaște și pe care nu îi va cunoaște vreodată. Dar așa simte el că trebuie să facă. Este tată și soț, iar la un moment dat a vrut să-și trimită familia în România, la rude, dar soția a optat să-i rămână aproape, cel puțin pentru moment, să-l ajute la rândul său așa cum poate ea, să-i ridice moralul, să-l încurajeze, să-i spună o vorbă bună noaptea, când se întoarce acasă. Dimineața la 6 pleacă de acasă, iar seara se întoarce târziu. Mulți nu au ce face în această perioadă, nu au unde să se ducă, unde să muncească, ce să mănânce, dar Costel și-a găsit un rost.
Printre altele, în timp ce povesteam pe mașină, Costel ne-a spus, cu un glas tremurând, cum patru voluntari, tineri, cam de vârsta noastră, au fost uciși în Kiev. Cei patru împărțeau alimente oamenilor din capitala Ucrainei și au fost împușcați de militarii ruși. Da, acesta este unul dintre riscurile la care se supun acești oameni. Atunci am înțeles de ce, cu câteva zile înainte, Costel ne cerea, printre altele, dacă putem să-i ajutăm cu veste antiglonț. Ne gândeam că e puțin deplasat să ne ceară ei veste antiglonț, dar în momentul în care ne-a povestit cum patru tineri au fost împușcați pe stradă, împărțind mâncare oamenilor, am înțeles de ce. Nu știm dacă vom reuși noi să-i ajutăm cu astfel de veste, dar poate că cineva care citește acest material poate să facă asta. Ele se găsesc în magazinele de specialitate și chiar pe internet, doar că nu sunt tocmai ieftine.
Hamburger sub amenințarea puștii
De această dată ne-am dus direct la depozitul voluntarilor și nu la cel administrat de oficialități. Am fost bucuroși că, spre deosebire de prima dată, depozitul nu mai era gol. Voluntarii tocmai descărcaseră un camion, iar un altul aștepta să fie descărcat într-un alt camion, care să plece direct spre Kiev. La fel ca și prima dată, „furnicile” lui Costel s-au mobilizat și au descărcat rapid cele două microbuze, în timp ce noi filmam un mic interviu în care încercam să scoatem în evidență nevoile lor. Încă de când am ajuns, am văzut ceva ce nu văzusem prima oară când am fost acolo. Ne referim la un bărbat înarmat cu o ditamai pușca. Nu, nu s-a apucat nimeni să atace sau să fure din depozit, dar oamenii au vrut să prevină orice astfel de incidente, astfel că se păzesc cum pot ei mai bine, depozitul fiind păzit non-stop de mai multe persoane. Între timp, apare și unul dintre băieți cu o cutie plină cu hamburgeri. Am fost imediat invitați într-o încăpere încălzită, unde ni s-a oferit câte un hamburger. În zadar am încercat să-l convingem pe Costel, dar și pe ceilalți băieți să îi dea oricui altcuiva, care are nevoie, că noi suntem sătui și că ne descurcăm. N-am avut pe cine să convingem. Și, ce era de făcut, câtă vreme lângă tine e un bărbat cu un „pușcoi”? Glumesc, evident că nu ne-au amenințat să mâncăm, dar Costel ne-a explicat că e mai bine să mâncăm acei burgeri, fiindcă acesta este modul simbolic al băieților lui de a ne mulțumi. Totodată, am fost asigurați că au fost comandați suficienți cât să ajungă la toată lumea. Nu știm cum au făcut și de unde i-au cumpărat, dar erau foarte buni și, într-adevăr, în condițiile în care greu găsești ceva de mâncare prin Ucraina, să-ți fie oferit un astfel de hamburger era chiar un privilegiu.
N-am zăbovit prea mult la Cernăuți, fiindcă, din nou, ne aștepta un drum destul de lung. Costel ne-a condus din nou până la vamă, unde cozile erau mult mai mari decât în urmă cu doar câteva zile. La fiecare dintre aceste două „despărțiri” de Costel, tânărul voluntar ucrainean și-a găsit cu greu și într-un glas tremurând cuvintele de mulțumire către toți cei care s-au implicat în aceste acțiuni. De fiecare dată, în timp ce ne mulțumea și în timp ce ne ruga să le mulțumim tuturor, ochii i se umpleau de lacrimi. Mii de ucraineni așteptau în continuare să treacă frontiera în România. Pe drum, atât spre Cernăuți, cât și spre Arad, plin de mașini ale ucrainenilor. În vamă la Siret, o mulțime de voluntari și zeci de forțe ale ISU, Jandarmeriei, Poliției etc. Înspre Ucraina se trimit în continuare ajutoare umanitare, de la Arad și din multe alte zone ale țării. Cu toate astea, este nevoie mare și va fi nevoie și în următoarea perioadă. Este nevoie de mobilizarea tuturor. Da, știm că există multe voci care contestă această mobilizare pentru a-i ajuta pe cei din Ucraina sau pe refugiații care vin în țara noastră, dar în același timp știm că există și o mulțime de români inimoși care pot trece peste orice diferende istorice, peste orice manipulări dintr-o parte sau din alta și care pot vedea situația exact așa cum este: milioane de oameni suferă și au nevoie de ajutor. E mai bine să ai de unde să dai, decât să ai nevoie și să nu ai de unde să primești. Iar voluntarii din Arad încearcă să facă rost de resurse din toate sursele posibile.
Împreună putem salva multe vieți. Poate nu pe toate, dar putem face diferența. Știm că nu suntem singurii cărora ne pasă de acești oameni, indiferent ce naționalitate au. Eu mă gândesc doar că, dacă aș fi în locul lor, mi-aș dori să fiu bine primit sau să fiu ajutat. Probabil și voi. Atunci, haideți să oferim ceea ce am vrea să primim!
Ce mai trebuie spus este și faptul că aceste transporturi umanitare vor continua. De asemenea, trebuie spus că, deși suntem probabil prima „trupă” din Arad care s-a dus în Ucraina și nu la vămile româno-ucrainene, este îmbucurător faptul că mulți ne-au urmat exemplul și fac asta în ultimele zile. Totodată, așteptăm în continuare ca „Ursu” să ajungă acasă, fiindcă microbuzul lui s-a defectat pe drum. Din fericire, lui îi plac aventurile și a luat această întâmplare ca atare. Dar nu-l lăsăm pe drum. Dan e bine, mașina este în curs de a fi reparată, iar în cel mai scurt timp „California mobilă” îl va duce acasă în siguranță.
Cei care doresc să ajute, o pot face donând în primul rând mâncare neperisabilă. Totuși vă pun aici o listă primită chiar de la voluntarii din Ucraina: ciorapi groși, șervețele umede și uscate, produse chimice de uz caznic, scutece și produse de igienă, produse care pot fi depozitate pe o durată mai lungă (ulei, zahăr, paste, făină, orez etc., batoane energizante, cafea sau ceai, pături, lapte praf. Medicamentele sau produsele medicale sunt și ele foarte importante, ba chiar la fel de importante precum mâncarea.
Donațiile pot fi duse la sediul Asociației „Îngeri pentru suflete”, în Vladimirescu, str. Drumul Combinatului FN și in Arad, str. Poetului nr. 103-105 la Pet Shop Favorit.
cont lei: RO74BTRLRONCRT0521432301
cont euro:RO24BTRLEURCRT0521432301
PACHETELE AU AJUNS LA KIEV ȘI AU FOST DISTRIBUITE POPULAȚIEI:
