UTA a pierdut aseară pe „Arcul de Triumf“ în fața lui Dinamo la capătul unui meci în care o singură echipă a arătat că își dorește victoria. „Câinii roșii“, inferior fotbalistic au compensat prin atitudine și au intrat pe teren cu determinare și spirit de luptă însă nu prea au avut… cu cine lupta. Mental UTA a cedat meciul încă de la vestiare iar scorul final reflectă nu diferența de valoare ci diferența de atitudine și mentalitate între cele două echipe. Mult mai aprins a fost însă meciul în tribune, pe străzi și chiar pe șoselele patriei, suporterii echipei noastre fiind implicați mai mult sau mai puțin activ în diverse incidente cu prilejul acestei deplasări.
Scandalul a început în drumul spre București, mai exact în localitatea Dedulești din județul Argeș. Aici ar fi fost „programată“ o întâlnire „tovărășească“ între ultrașii UTA-ei și cei ai Universității Cluj, care și ei se îndreptau spre Voluntari, acolo unde echipa lor avea meci. Doar că, din câte se pare, autocarul cu peluza utistă a așteptat degeaba pentru că rivalii nu s-au prezentat la apel. Când în zonă au ajuns în sfârșit clujenii, aceștia au dat peste un alt grup de utiști, nu ultrași ci suporteri obișnuiți. Cum codul ultras e pentru multe dintre galeriile noastre doar un set reguli pe care doar fraierii îl respectă, clujenii și-au zis… „buni și cetățenii dacă altceva n-am găsit“. Doar că, din câte se pare, „cetățenii“ și-au apărat cu cerbicie „nevoile și neamul“ (a se citi femeile și copiii care se aflau în acel grup). Singura filmare pe care o avem de la incident suprinde doar momentul în care Jandarmeria intervine cu gaze lacrimogene (cum altfel?) și îi împinge pe clujeni înapoi în autocar.
O bătaie mult mai crâncenă se va da însă pe străzile din jurul stadionului „Arcul de Triumf“ însă de data aceasta între ultrașii celor de la CSA Steaua și forțele de ordine. Bucureștenii, veniți la meci în „temeiul“ frățietății cu ultrașii UTA-ei, s-au bătut ca-n filmele (proaste) cu jandarmii, inclusiv pe treptele și în curtea Mănăstirii Cașin. Nu avem informații legat de acest subiect dar sperăm că la ora aceea în biserică nu avea loc slujba vecerniei pentru că s-ar putea ca unii credincioși să fi rămas traumatizați după evenimentele care probabil, pentru niște oameni trecuți de primele tinereți, ar fi putut părea desprinse din scenariul ultimei cărți a Bibliei, Apocalipsa.
În sfârșit, episodul 3 al evenimentelor a avut loc în stadion; un stadion în care organizatorii îngăduie unei facțiuni a ultrașilor dinamoviști (care în virtutea spiritului de unitate atât de mult clamat de suflarea „câinească“ nu mai au loc unii de alții în peluză) să stea la Tribuna II, fix în latura dinspre… sectorul oaspeților! Pentru că… de ce nu?! În România nu există incidente, galeriile se iubesc și se respectă între ele… ce se poate întâmpla?! Surprinse precum autoritățile naționale de prima ninsoare care vine în ajunul Crăciunului, forțele de ordine au constatat la un moment dat că de la dedicații muzicale desprinse din playlisturile de Ziua Îndrăgostiților, cele două părți beligerante au trecut la fapte. Fanii lui Dinamo, precum o trupă de commando care se respectă, au lansat zeci de fumigene direct în galeria rivalilor și la adăpostul fumului înecăcios au tăiat-o direct prin teren către adversari pentru a le captura bannerele. Doar că steliștii, care s-au plasat strategic în flancul dinspre „dujmani“ au dat dovadă de vigilență (că doar susțin echipa Armatei) și au sărit în teren pentru a-și apăra stindardele. Fix în acel moment a început transmisia tv și întrega țară a văzut cum vreo 20 de băieți „dansau fioros“ unii prin preajma celorlalți și din când în când își mai altoiau câte un pumn. În fața acestei dezlănțuiri cu care nu se mai întâlniseră niciodată în viața lor și copleșiți de complexitatea evenimentelor, jandarmii au intervenit precum husarii înaripați la asediul Vienei și au „terminat“ tot ce-a mișcat pe o rază de doi kilometri cu niște jeturi patriotice de gaze lacrimogene. Spectatorii pașnici, înclusiv cei din peluza utistă, care au reușit să se țină departe de conflictul dintre ultrași, nu s-au mai putut ascunde însă de efectul devastator al acțiunii jandarmilor. Bravo forțelor Ministerului de Interne care au dus la bun sfârșit treaba începută de huligani! Că dacă-i derby, cum să ajungă cineva acasă fără urme?!
Din fericire apoi nu au mai existat incidente. Galeriile celor de la Steaua și Dinamo au continuat să ocupe fondul sonor cu urările reciproce de bine, pace și progres, asta până în repriza secundă când steliștii au plecat acasă. Evident că în urma conflictului toată lumea a fost fericită. Jandarmeria și-a mai răcorit trupele și a raportat X tone de amenzi la hectar, „băieții răi“ și-au mai încordat puțin mușchii pe rețelele de socializare, presa națională a scos de la cutie tot felul de titluri care de care mai bombastice și mai ridicole raportat la proporțiile conflictului iar antrenorul UTA-ei a mai găsit o scuză pentru felul lamentabil în care a intrat echipa pe teren: minutele suplimentare petrecute pe culoar în așteptarea disipării gazelor lacrimogene n-au fost „ușor“ de gestionat. Bine, cei care au făcut sute de kilometri dus întors pentru a încuraja UTA și au fost prinși în mijlocul unui război cu care n-au nicio legătură, la fel cu cetățenii obișnuiți nimeriți pedestru sau la volanul mașinilor în zona stadionului înainte de meci, probabil că nu rămân cu amintiri prea plăcute dar… ei nu contează, fac parte din turma care nu înțelege „mentalitatea“, nu?!
La final ne permitem și noi să expunem niște puncte de vedere, cu riscul de a supăra pe unii dintre cei implicați:
1. Fenomenul hooligans, din care s-a născut și cultura ultras, face parte de decenii din fenomenul fotbal și, fie că este îmbrățișat, admirat public ori în secret, sau repudiat, el nu va dispărea. Fotbalul este printre altele un substitut al conflictelor armate și răspunde unui instinct primar cu precădere masculin, care tânjește către confruntare și validare prin doborârea fizică a adversarului. La fel și desfășurarea acestor lupte în afara legii corespunde tot unei nevoi aflate în subconștientul fiecăruia, aceea de a respinge autoritatea. DAR… problema intervine atunci când aceste confruntări, care altă dată se desfășurau în locuri izolate, alese și decise de combatanți, după niște reguli pe care am putea să le considerăm chiar onorabile, se mută în spațiile publice. Nu mai este absolut nimic romantic în bătăile din stadion, de pe străzi sau din alte locuri unde astfel de incidente afectează persoane sau bunuri materiale care n-au nicio legătură cu conflictul. În mii de ani omenirea asta, așa cum e ea, a ajuns la nivelul de civilizație în care a convenit măcar niște principii de bază, unul dintre ele fiind acela că libertatea ta se oprește acolo unde îmi încalcă libertatea mea. Nimeni nu este obligat să aplaude și să accepte „romantismul“ unor băieți cu testosteron în exces în momentul în care pune în pericol integritatea fizică sau bunurile altora. Iar atâta timp cât ultrașii noștri și cei de aiurea nu vor înțelege că nu se pot bate în locuri publice, vor continua să fie tratați ca niște paria ai stadioanelor, cu toată aprecierea pentru devotamentul lor în susținerea echipelor sau pentru spectacolele sonore și pirotehnice pe care le produc. Sigur, statutul ăsta de „paria“ e și el foarte romantic până atunci când ai niște bătălii serioase și adevărate de dus, cum ar fi de exemplu schimbarea legii 4, și constanți că deși susții niște lucruri normale, logice și de bun simț, mai nimeni nu-ți dă credit… pentru că ești un „paria“.
2. Ce s-a întâmplat aseară pe stadionul „Arcul de Triumf“ e încă o dovadă că mulți dintre organizatorii acestor evenimente sunt pur și simplu debili și că așa zisele forțe de ordine sunt de fapt forțe de dezordine. Este inadmisibil ca pentru 200 de flăcăi care nici pe departe nu aveau gradul de impozanță al huliganilor polonezi de exemplu, jandarmeria să transforme întreaga zonă din interiorul și din afara stadionului în teatru de război. Scenele de aseară nu ar fi avut loc dacă organizatorii și jandarmeria erau pregătite, organizate și dotate cu tactici și strategii de prevenire și aplanare a conflictului și nu de inflamare a lui. Din păcate este cât se poate de rezonabilă presupunerea că unii dintre angajații instituției „albastre“ nu sunt altceva decât huligani în uniforme iar astfel de meciuri sunt o ocazie excelentă în care la adăpostul justificării misiunii, își pot da frâu liber acelorași insticte primare, cu aceeași responsabilitate 0 față de posibilele victime colaterale precum cei pe care-i bat, amendează și interzic la grămadă pe stadion.
3. Prietenia dintre ultrașii UTA-ei și ultrașii Stelei este cea dintre niște persoane private care au tot dreptul să fie prieteni cu cine vor ei. Însă când în numele acestei prietenii se întâmplă lucruri care pun în pericol suporteri obișnuiți ai echipei sau aruncă o umbră asupra imaginii UTA-ei (trebuie să ai o gravă problemă de percepție a realității să crezi că imaginile văzute aseară în direct de întreaga țară au aruncat o lumină eroică sau pozitivă asupra a ceea ce înseamnă UTA), ea poate fi discutată. Pentru că, din punctul nostru de vedere, dacă ești prieten cu cineva, mergi să îl ajuți nu să-i faci rău. Și nu e prima oară când ultrașii Stelei crează pericol ca întregul grup de suporteri să fie evacuat din stadion din cauza acțiunilor lor. Începem să ne întrebăm dacă prietenia cu ultrașii celor de la CSA Steaua reprezintă o formă de protecție pentru suporterii arădeni în București sau e mai degrabă invers, așează o țintă pe aceștia. Nu de alta dar nu ținem minte vreo acțiune violentă în capitală îndreptată împotriva galeriilor celor de la Hermannstadt ori Sepsi, asta deși cei din urmă de exemplu nu-s chiar cei mai iubiți de ultrașii bucureșteni. Până la urmă este treaba celor direct implicați să rezolve aceste lucruri în așa fel încât astfel de momente să nu se mai întâmple; asta dacă scopul principal al deplasărilor la București este susținerea echipei iar toți utiștii care fac acele deplasări merită același respect, indiferent de culoarea tricoului, hanoracului sau a gecii pe care o îmbracă. Iar ultrașii celor de la CSA Steaua ar putea profita de această prietenie pentru a-și mai ridica puțin gradul de civilizație; pentru că din punctul ăsta de vedere au ce învăța de la cei arădeni; asta dacă nu cumva văd civilizația ca pe o slăbiciune și nu ca pe o calitate.
