Luni seara a avut loc la Palatul Cultural din Arad un eveniment artistic deosebit, un omagiu adus limbii și tradițiilor noastre culturale. Programul a fost un punct de întâlnire între istorie și tradiție, un prilej de a celebra patrimoniul spiritual și intelectual al națiunii române. A fost zi specială care a onorat cultura națională și valorile ce ne definesc ca popor.
Spectacolul, inspirat din tradițiile noastre naționale și din creațiile literare ce marchează patrimoniul cultural românesc, a pus în valoare diversitatea și frumusețea limbii și culturii române. Spectacolul a cuprins atât texte recitate, cât și momente muzicale, interpretate de soliști din Studioul de operă „Lya Hubic” al Operei Naționale Române din Cluj-Napoca. Liedurile românești și melodiile tradiționale au subliniat legătura profundă dintre limbă, cultură și spiritul poporului român.
Evenimentul a cuprins teme fundamentale ale identității noastre culturale, evocând atât momente istorice importante, cât și trăirile și idealurile care au contribuit la formarea unei culturi distincte, ce continuă să răsune în contemporaneitate. Ca un omagiu adus istoriei și tradițiilor noastre, spectacolul a oferit publicului prilejul de a celebra Ziua Unirii Principatelor Române în cel mai autentic mod posibil.
Spectacolul a fost sub forma unei scenete bazate pe selecțiuni inspirate din drama „Avram Iancu – 1939” precum și din alte opere populare. Avram Iancu – „Crăişorul munţilor” a fost interpretat de actorul Mihai Nițu, iar celelalte personaje (Bălcescu, Kossuth, etc.) au fost interpretate de soliștii din Studioul de operă „Lya Hubic” al Operei din Cluj-Napoca prezenți pe scenă.
Invitați speciali:
- Mihai Nițu – actor
- Cristian Totpati – taragot
Programul a cuprins:
- Repertoriu Dumitru Fărcaș: Doina Iancului – interpretată de Cristian Totpati (taragot)
- George Enescu: Eu mă duc, codrul rămâne – interpretat de Cezar Baltag
- Tiberiu Brediceanu: Cântec Haiducesc I – Vadim Gurtoi
- Filaret Barbu: Aria Anei „La răscrucea drumului” – Sara Mihali
- Repertoriu Dumitru Fărcaș: Colo-n Munții Țebei – Cristian Totpati (taragot)
- Sabin Păutza: Tatăl Nostru – Karina Mitrana
- A. Eliade: Revedere – Horațiu Coman
- Pascal Bentoiu: Veselie – Zoltan Molnar
- Tiberiu Brediceanu: – Cântă puiul cucului – Sonia Ilincăi
- Pascal Bentoiu: Mi-e dor – Andreas Szilagyi
- Tiberiu Brediceanu: Cine m-aude cântând – Sonia Ilincăi
- Paul Constantinescu: Icoane din Carpați – Horațiu Coman
- Tiberiu Brediceanu: Cântec Haiducesc II – Zoltan Molnar
- Autor anonim: Ridica-voi ochii mei la ceruri – Sara Mihali
- Paul Constantinescu: Concertul pentru pian nr. 1 – la pian Bianca Murariu
- Pascal Bentoiu: Doina – Zoltan Molnar
- Tudor Jarda: Dorurile mele – Andreas Szilagyi
- Sabin Păutza: Rugăciune – Karina Mitrana
- Autor anonim: Mugur, mugurel – interpretat de Andreas Szilagyi
Talentații tineri ai Studioului de operă „Lya Hubic” al Operei Naționale Române din Cluj-Napoca prezenți pe scena Palatului Cultural din Arad au dat dova talentului lor, cel mai probabil îi vom vedea în viitorul apropiat pe marile scene naționale sau internaționale.
LYA HUBIC OPERA STUDIO este un program cultural-artistic de formare și perfecționare dedicat tinerilor artiști de operă. Este un concept modern și unic de studio de opera, concretizat sub auspiciile Operei Naționale Române din Cluj-Napoca, ca proiect liric internațional de selecție, promovare și performanță profesională a tinerilor artiști.
Unirea Principatelor Române din 1859, cunoscută și sub numele de Mica Unire, este un moment bine definit în istoria României, fiind primul pas major spre formarea statului modern român. Procesul a fost rezultatul unui context european favorabil, al luptei românilor pentru unitate națională și al unor lideri politici vizionari.
La mijlocul secolului al XIX-lea, Principatele Române – Moldova și Țara Românească – se aflau sub suzeranitatea Imperiului Otoman și sub influența puterilor europene, în special a Imperiului Habsburgic și a Rusiei. Revoluțiile de la 1848 au pus bazele conștientizării naționale, dar Conferința de la Paris din 1856, în urma Războiului Crimeii, a creat cadrul internațional pentru schimbarea politică.
Unirea Principatelor Române din 1859 a fost sprijinită direct sau indirect de câteva țări europene, în special în contextul diplomatic creat de Conferința de la Paris din 1856. Iată principalele state implicate:
Franța, sub conducerea împăratului Napoleon al III-lea, a fost cel mai ferm susținător al unirii. Napoleon al III-lea considera că unirea Principatelor Române era un pas necesar pentru stabilitatea în Europa și a modului de a limita influența Rusiei și a Imperiului Otoman. Sprijinul Franței a fost crucial în recunoașterea internațională a dublei alegeri a lui Alexandru Ioan Cuza.
Regatul Sardiniei (viitorul Regat al Italiei), condus de regele Victor Emmanuel al II-lea și de prim-ministrul său, Camillo Benso Conte de Cavour, a susținut unirea din motive similare cu Franța. Ei erau aliați apropiați ai Franței și promotorii ideii de unitate națională, propriile ambiții pentru unificarea Italiei.
Prusia, un alt aliat al Franței, a sprijinit indirect unirea. Deși nu avea un interes direct în regiune, vedea unirea Principatelor Române ca o cale de a contrabalansa influența Rusiei și Austriei în Europa Centrală și de Est.
În același timp au fost și țări care au avut o atitudine rezervată sau ostilă. De exemplu, imperiul Rus a fost inițial reticent față de unirea Principatelor Române, temându-se că un stat român mai puternic ar putea deveni un aliat al Franței și o amenințare pentru influența sa în regiune. Totuși, în final, Rusia a acceptat unirea sub presiunea contextului european.
Imperiul Otoman s-a opus unirii, deoarece cele două principate erau formal vasale. Totuși, sub presiunea marilor puteri, a fost obligat să recunoască dubla alegere a lui Alexandru Ioan Cuza. Imperiul Habsburgic (Austro-Ungaria) a fost cel mai ferm opozant, temându-se că unirea românilor ar inspira alte națiuni din imperiu, precum cehii, slovacii sau maghiarii, să-și ceară independența.
Sub influența Franței și a aliaților săi, Conferința de la Paris (1858) a permis organizarea de adunări ad-hoc în fiecare principat, iar prin alegerea lui Alexandru Ioan Cuza ca domnitor în ambele țări (Moldova pe 5 ianuarie 1859 și Țara Românească pe 24). ianuarie 1859), unirea a devenit un fapt împlinit.
