Seara de joi a fiecărei săptămâni este însemnată pentru melomanii arădeni, la fel a fost și joi 24 octombrie în sala Palatului Cultural din Arad. Intimă sau furtunoasă, tandră sau pasională, pianistica lisztiană rămâne unul dintre cele mai fascinante subiecte ale muzicii clasice. Alături de pianista Adela Liculescu și dirijorul Radu Popa, melomanii prezenți la Palatul Cultural Arad au putut asculta Concertul nr. 1 pentru pian și orchestră în mi bemol major și Fantezia pe teme populare maghiare. Alături de muzica lui Franz Liszt a fost ascultată și Simfonia nr. 4 în do minor, D417 “Tragica” de Franz Schubert.
Filarmonica de Stat din Arad, dirijorul Radu Popa și solista Adela Liculescu au încântat auditoriul cu muzică simfonică de:
- Franz Liszt – Concertul nr. 1 pentru pian și orchestră în mi bemol major S.124
- Fantezia pe teme populare maghiare S.123
- Franz Schubert – Simfonia nr. 4 în do minor, D417 “Tragica”
Radu Popa s-a născut în București 1969. Este absolvent la Universității Naționale de Muzică din București, specializările compoziție și dirijat orchestră. În anul 2007 a fost desemnat câștigător la concursul organizat de Filarmonica Banatul din Timișoara, pentru poziția de dirijor de orchestra, poziție ce succede altor două angajamente: dirijor permanent al Filarmonicii de Stat Oltenia din Craiova (2006 – 2007) și dirijor și director general al Filarmonicii de Stat din Giurgiu (1999 – 2006).
Radu Popa a dirijat orchestre simfonice pe mai multe scene din România, cum ar fi Filarmonica Banatul, Filarmonica George Enescu din București, Filarmonica Transilvania din Cluj-Napoca, Filarmonica Moldova din Iași, Orchestra Națională Radio din București, sau Orchestra de Cameră Radio din București.
Adela Liculescu s-a născut la Craiova în anul 1993 si a început studiul pianului la vârsta de patru ani. A absolvit în anul 2012 Liceul de Artă din orașul natal, potrivit site-ului Societateamuzicala.ro. În timpul liceului, Adela Liculescu a câștigat în Romania în fiecare an premiul întâi la Olimpiada Națională de Interpretare Instrumentală și în primii trei ani universitari a obținut numai note maxime. În noiembrie 2015, Adela Liculescu a câștigat premiul întâi la concursul Bösendorfer de la Viena.
Adela Liculescu a avut până acum recitaluri la Saint Martin-in-the-Fields Londra, Filarmonica Gasteig din München, Bösendorfer-Saal in Mozart-Haus Viena, Ateneul Român București, Muzeul “George Enescu” București, Palatul Albrizzi Veneția, Villa Carlotta Como, Musikverein Viena – Brahms-Saal (în cadrul concursului Beethoven) sau Tel Aviv Museum of Art (în cadrul concursului Rubinstein).
Concertul nr. 1 pentru pian și orchestră în mi bemol major, S.124 de Franz Liszt este o lucrare revoluționară pentru acea perioadă, compusă în jurul anului 1849 și revizuită în 1853. Concertul este structurat într-o singură mișcare continuă, împărțită în patru secțiuni, dar fără pauze între ele. Este recunoscut pentru tehnică sa pianistică extrem de solicitantă, cu pasaje virtuoase spectaculoase, dar și pentru echilibrul între pian și orchestră, fiecare având moment de dialog și sinergie. Începând cu un motiv simplu și energic, concertul evoluează prin pasaje lirice și dramatice, ajungând la un final triumfător.
Fantezia pe teme populare maghiare, S.123 este o lucrare bazată pe melodiile populare ungurești, compusă în jurul anului 1852. Această fantezie este plină de culoare și energie, reflectând pasiunea lui Liszt pentru muzica tradițională maghiară. Lucrarea începe cu o introducere lentă și gravă, care pregătește terenul pentru secțiunile vivace, inspirate de dansurile și melodiile maghiare. Pianul joacă un rol central, oferind o gamă largă de emoții, de la lirism profund la pasaje rapide și virtuoze, toate integrate armonios cu orchestra.
Franz Liszt (1811-1886) a fost unul dintre cei mai influenți compozitori, pianiști și dirijori din perioada romantică. Născut în Raiding, Austria (pe atunci parte a Imperiului Habsburgic), Liszt a fost un copil minune la pian, fiind considerat un adevărat virtuoz încă de la vârsta fragedă. Reputația sa a fost legată nu doar de abilități de vânzare tehnice uluitoare la pian, ci și de compoziții sale inovatoare și stilul său interpretativ dramatic.
Liszt a fost recunoscut pentru o tehnică pianistică revoluționară. În calitate de pianist de concert, a ridicat standardele performanței pianistice la niveluri nemaiîntâlnite până atunci. În concertele, el a introduce un stil de interpretare pasional, plin de energie, care impresiona audiențele din întreaga Europă. El a fost și unul dintre primii artiști care a susținut recitaluri solo la pian, renunțând la tradiția de a cânta doar alături de alți muzicieni.
Una dintre cele mai mari realizări ale lui Liszt a fost capacitatea sa de a crea o legătură profundă între tehnica pianistică și emoția artistică. El a reușit să îmbine dificultățile tehnice complexe cu o expresivitate deosebită, captivând astfel audiențele și ridicând standardele de compoziție pentru pian.
Compozițiile lui Liszt au fost la fel de inovatoare ca și performanțele sale. El a dezvoltat o formă muzicală nouă, cunoscută sub numele de „poem simfonic”. Acesta era o compoziție orchestrală într-o singură parte, care încerca să evoce un peisaj, o stare emoțională sau o narațiune literară. Cele mai cunoscute dintre aceste poeme simfonice includ „Les Préludes” și „Mazeppa”.
Un alt element distinctiv al creației sale este ciclul de 12 „Rapsodii Ungare” (1851-1853), inspirat de muzica populară maghiară. Aceste lucrări combină teme tradiționale cu tehnici inovatoare de compoziție, punând în lumină identitatea națională și pasiunea pentru cultura maghiară.
Deși este cunoscut în special pentru lucrările sale pentru pian, Liszt a compus și lucrări orchestrale, muzică religioasă și lieduri. Compozițiile sale religioase, precum „Missa Solemnis” și „Via Crucis”, arată o altă latură a personalității sale, reflectând profunzimea credinței sale catolice.
Franz Liszt a fost nu doar un mare interpret și compozitor, ci și un pedagog dedicat, formând o generație de pianiști care i-au continuat moștenirea. De-a lungul vieții sale, a predat gratuit unui mare număr de studenți, iar influența sa în lumea muzicii a fost imensă. Liszt este amintit astăzi ca un inovator care a împins limitate tehnicii și expresiei muzicale, lăsând o amprentă de neșters în istoria muzicii clasice.
Franz Schubert (1797–1828) a fost unul dintre cei mai importanți compozitori ai perioadei romantice, renumit pentru melodiile sale pline de emoție și sensibilitate. Deși a avut o viață scurtă, a lăsat în urmă o opera vastă, acoperind aproape toate genurile muzicale ale timpului său.
Una dintre contribuțiile sale cele mai remarcabile este în domeniul liedului, un tip de cântec german pentru voce și pian. Schubert a compus peste 600 de lieduri, dintre care multe sunt considerate capodopere ale genului. Cele mai cunoscute includ „Erlkönig”, „Gretchen am Spinnrade” și ciclurile de lieduri „Die schöne Müllerin” și „Winterreise”. Acestea reflectă capacitatea de a reda complexă emoțională umană și de a crea legi puternice între text și muzică.
Schubert a excelat și în muzica de cameră, compunând cvartete de coarde și, bineînțeles, „Octetul în Fa major”. De asemenea, simfoniile sale, inclusiv „Simfonia neterminată” și „Simfonia Mare în Do major”, sunt reprezentative pentru modul său unic de a combina eleganță clasică cu profunzimea romantică. Deși a trăit doar 31 de ani, Schubert a transformat peisajul muzical al epocii sale și a deschis calea spre romantismul muzical, punând accent pe emoție
Simfonia nr. 4 în do minor, D. 417 „Tragica”, compusă de Franz Schubert în 1816, este una dintre lucrările sale simfonice de tinerețe, reflectând influența clasicismului beethovenian, dar și ale stilului său distinct romantic. Deși Schubert avea doar 19 ani când a scris această simfonie, titlul de „Tragică” dezvăluie ambițiile sale de a exprima o gamă emoțională mai profundă și mai dramatică decât în simfoniile sale anterioare. Simfonia este structurată în patru părți:
Adagio molto – Allegro vivace. Prima parte începe cu o introducere lentă, gravă, care creează o atmosferă tensionată. Aceasta conduce la o secțiune rapidă și vibrantă, cu motive dramatice și ritmuri energice.
Andante. Partea a doua este lirică și reflectivă, contrastând cu intensitatea primelor părți. Melodiile calme și senine sunt construite cu o eleganță aproape clasică.
Menuetto – Allegro vivace. Această parte, deși are o structură tradițională de menuet, păstrează o atmosferă tensionată, în care ritmurile puternice și accentele dramatice sunt dominante.
Allegro. Finalul simfoniei este tumultuos și intens, cu teme puternic energizate care subliniază caracterul „tragic” al lucrărilor.
„Simfonia Tragica” nu a fost interpretată în timpul vieții lui Schubert, dar astăzi este recunoscută pentru bogăția sa emoțională și maturitatea sa compozițională.