Muzica lui Beethoven și Ceaikovski este considerată a fi printre cele mai frumoase și mai emoționante din repertoriul clasic. Amândoi compozitorii au creat muzică care este considerată a fi printre cele mai apreciate și mai durabile din istoria muzicii clasice. Astfel seara de joi 12 martie a fost una dinamică și elegantă, care a pus în valoare virtuozitatea, grația și sensibilitatea.
Muzica lui Beethoven este cunoscută pentru puterea și profunzimea sa emoțională, Beethoven fiind un inovator, care a extins limitele muzicii clasice și a influențat mulți alți compozitori. Muzica sa poate fi intensă și dramatică, dar și lirică și melancolică.
În schimb, muzica lui Ceaikovski este cunoscută pentru frumusețea și romantismul său, compozitorul rus fiind un maestru al orchestrei, muzica sa este adesea caracterizată de melodii frumoase și armonii bogate. În general, muzica sa poate fi emoțională și intensă, dar și delicată și lirică.
Filarmonica Arad, condusă de dirijoarea Noemi Pasquina și solistul Jan Sekaci (violoncel) au oferit melomanilor prezenți în Sala de concrete a Palatului Cultural Arad un program compus din:
- Ludwig van Beethoven – Uvertura Egmont, op.84,
- Piotr Ilici Ceaikovski – Variațiuni pe o temă rococo pentru violoncel și orchestră, op.33,
- Ludwig van Beethoven – Simfonia a VII-a în la major, op.92.
Noemi Pasquina revine la pupitrul de dirijor al Filarmonicii Arad, cu un program Beethoven – Ceaikovski, reașezându-ne în lumea sonoră a romantismului muzical, a dramaticei uverturi Egmont, op. 84, a perfecțiunii și generozității ritmice, oglindite în simfonia a VII-a, op. 92, în la major, dar și a excentricei partituri pentru violoncel și orchestră, Variațiuni pe o temă rococo, destinată unuia dintre cei mai influenți interpreți ai secolului al XIX-lea, Karl Friedrich Wilhelm Fitzenhagen.
Născută în Cardona (Barcelona) în 1987, Noemí Pasquina a crescut într-o familie de muzicieni și a început să studieze violoncelul la vârsta de opt ani. S-a format la Conservatorul Liceu cu Amparo Lacruz, la ESMUC cu Arnau Tomàs și la Conservatorul Regal din Haga cu Michel Strauss și Jan Ype Nota. Un moment decisiv a intervenit în iulie 2024, când a câștigat atât Premiul I, cât și Premiul Orchestrei la Concursul Internațional de Dirijat de la București, ceea ce a dus la multiple angajamente în România, Spania și Franța.
Solistul serii de 12 martie 2026 a fost violoncelistul Jan Sekaci, câștigătorul ultimei ediții a concursului „New Hope Grand Prix’’. Născut la Oradea în anul 2001, Jan Sekaci își începe studiul violoncelului la vârsta de zece ani. În 2014 decide să își continue educația muzicală la Colegiul Național de Muzică „Sigismund Toduță” din Cluj Napoca, și începând din anul următor la București, în perioada 2015 – 2020 studiază la Colegiul Național de Arte „Dinu Lipatti”, la clasa profesorului Octavian Lup. Potrivit site-ului Filarmonicii Arad, Jan Sekaci cântă la un violoncel construit în anul 2018 de lutierul Urs W. Mächler, oferit prin sprijinul generos al fundației „Deutsche Stiftung Musikleben.”
Uvertura Egmont, op.84 de Ludwig van Beethoven. Compusă de Beethoven în 1810, este una dintre cele mai dramatice și expresive uverturi din repertoriul orchestral. Lucrarea face parte din muzica de scenă pe care Beethoven a scris-o pentru tragedia „Egmont” de Johann Wolfgang von Goethe, piesă inspirată din evenimente istorice din secolul al XVI-lea din Țările de Jos aflate sub dominația spaniolă.
Personajul central al piesei este contele Lamoral, conte de Egmont, un nobil olandez care se opune tiraniei guvernatorului spaniol, ducele de Alba. Deși Egmont este condamnat la moarte, spiritul său devine un simbol al luptei pentru libertate. Beethoven a fost profund atras de acest ideal de rezistență eroică împotriva opresiunii, temă care apare frecvent și în alte lucrări ale sale.
Uvertura este scrisă pentru orchestră simfonică și are o structură dramatică, apropiată de formă de sonată. Lucrarea începe cu o introducere lentă și solemnă, în tonalitatea fa minor, dominată de acorduri grave și tensionate ale orchestrei. Atmosfera evocă opresiunea și destinul tragic al eroului. Sunetul profund al coardelor și intervențiile dramatice ale suflătorilor creează o senzație de gravitație aproape fatală.
După această introducere, muzica trece într-un Allegro energic, unde apare tema principală, caracterizată prin ritmuri viguroase și motiv ascendente. Această secțiune simbolizează lupta, curajul și spiritul rebel al lui Egmont. Beethoven folosește contraste puternic de dinamică și culoare orchestrală pentru a reda conflictul dintre tiranie și dorința de libertate.
Astăzi, uvertura este interpretată frecvent ca piesă independentă în concert simfonice și este considerată una dintre cele mai puternice expresii ale idealurilor eroice ale lui Beethoven. Prin forța dramatică, contrastul emoțional și mesajul său moral, lucrarea reflectă perfect spiritul epocii romantice emergente și convingerea compozitorului că muzica poate exprima lupta omului pentru libertate și demnitate.
Variațiuni pe o temă rococo pentru violoncel și orchestră, op.33 de Piotr Ilici Ceaikovski. Este una dintre cele mai elegante și rafinate lucrări pentru violoncel și orchestră din repertoriul romantic. Compusă în 1876 de autor, piesa reflectă admirația profundă a compozitorului pentru stilul clasic al secolului al XVIII-lea, în special pentru muzica lui Mozart.
Deși Ceaikovski aparține epocii romantice, în această lucrare el caută deliberat claritatea, eleganța și echilibrul stilului rococo și clasic. Titlul face referire la acest spirit estetic: nu este o temă autentică din perioada rococo, ci o melodie originală compusă de Ceaikovski într-un stil care evocă grația și delicatețea muzicii din acea epocă.
Lucrarea începe cu o introducere orchestrală, luminoasă și transparentă, care pregătește apariția temei principale. Violoncelul solo prezintă apoi o temă lirică și elegantă, construită din fraze melodice echilibrate și ornamentate subtil. Tema are o simplitate nobilă și o linie melodică cântabilă, ce pune în valoare timbrul cald și expresiv al violoncelului.
După prezentarea temei urmează o serie de variații, fiecare explorând diferite caracteristici tehnice și expresive ale instrumentului solist. În unele variațiuni violoncelul se mișcă agil în pasaje rapid și ornamentate, demonstrând virtuozitate și claritate tehnică. În altele, muzica devine mai lirică și contemplativă, evidențiază capacitatea instrumentului de a cânta fraze lungi, expresive și profund emoționale.
Orchestra are un rol delicat și transparent, sprijinind solistul fără a domina discursul muzical. Această relație echilibrată amintește de concertul clasic, unde dialogul dintre solist și orchestră este rafinat și elegant.
În ansamblu, lucrarea impresionează prin combinația dintre virtuozitate și eleganță clasică. „Variațiunile pe o temă rococo”, rămân una dintre cele mai importante piese pentru violoncel și orchestră, apreciată pentru frumusețea melodică, echilibrul stilistic și atmosfera sa luminoasă care evocă farmecul muzicii din epoca clasică.
Simfonia a VII-a în la major, op.92 de Ludwig van Beethoven. Este una dintre cele mai energice și ritmice creații ale compozitorului. Lucrarea a fost compusă între 1811 și 1812 și a avut premiera la Premiere of Beethoven’s Symphony No. 7, în Viena, la 8 decembrie 1813, într-un concert caritabil organizat pentru soldații răniți în timpul războaielor napoleoniene. Publicul a primit lucrarea cu un entuziasm extraordinar, iar simfonia a devenit rapid una dintre cele mai apreciate din repertoriul beethovenian.
Simfonia este alcătuită din patru părți și este celebra pentru vitalitatea ritmică ce străbate întreaga lucrare. Prima parte începe cu o introducere lentă și solemnă, urmată de un Vivace plin de energie. Tema principală este construită pe modele ritmice repetate, care creează un impuls aproape dansant, caracteristici întregii simfonii.
Partea a doua, Allegretto, este probabil cea mai cunoscută. Aceasta se bazează pe un motiv ritmic simplu, repetat obsesiv de coadă, peste care se dezvoltă treptat un țesut orchestral bogat. Atmosfera este solemnă și meditativă, combinând gravitatea cu o frumusețe lirică profundă. Această mișcare a fost atât de apreciată la premieră că a fost reluată imediat.
A treia parte, Presto, readuce energia și dinamismul. Este un scherzo exuberant, cu contraste puternice între secțiunile rapide și episoadele mai solemne ale trio-ului. Ritmul alert și jocul orchestral creează o atmosferă de vitalitate și exuberanță.
Finalul, Allegro con brio, este o explozie de forță și entuziasm. Motivele ritmice se succed cu intensitate crescândă, iar orchestra dezvoltă o energie aproape neîntreruptă până la încheierea triumfală. Prin energia, claritatea și elanul său, lucrarea rămâne una dintre cele mai vibrante și captivante simfonii ale lui Beethoven.
