sâmbătă, 8 februarie, 2025

Am primit acreditare la întâlnirea națională a fanilor Liverpool, care a avut loc în weekend la Arad. Cum am supraviețuit ca tunar printre cormorani (video)

Distribuie articolul

Când am primit invitația de a participa la National Gathering-ul celor de la Liverpool, organizat la Arad, am avut un moment de panică. Ce Dumnezeu să caut eu acolo, ca suporter Arsenal, între o mare de „cormorani“? Nu îmi era neapărat teamă că m-aș simți inconfortabil, pentru că la câte meciuri de-ale lor am văzut de-a lungul anilor împreună cu prietenii mei din Liverpool Fan Club Arad, le știu istoria, cântecele și echipa mai bine decât unii dintre ei (glumă băieți, n-o luați în serios). Însă știam că mediul va fi și în același timp nu va fi la fel de familiar. Erau așteptați peste 200 de oameni din toată țara și chiar și din străinătate. Ce-or gândi oamenii ăia când vor auzi că au un rival printre ei? Or să se uite urât la mine? Or să mă evite ca pe ăia de strănutau în perioada pandemiei? Mă prind la colț și mă forțează să cânt melodia lui Bobby Firmino? Mă înjură de Thierry Henry?

„Vezi de treabă!“ m-or liniștit „hoaverii“. „Ești prietenul nostru, garantăm noi pentru tine“. Dar ca să nu dau totuși prea mult de bănuit mi-or dat și-un tricou de-al lor. Nu era chiar cu Liverpool, că am și eu propriile limitări, dar era cu Klopp. Cum nu mai e antrenorul lor și cum sunt un mare suporter al fotbalului german, l-am îmbrăcat cu mare bucurie, mai ales că roșul mă prinde… ăla fotbalistic, că la ăla politic am alergie.

Așadar am acceptat invitația. Pentru că nu puteam să-l refuz pe Gabi, prietenul meu rocker din tinerețile mele (nu și ale lui, că el e tânăr și-acuma, cine-l vede după 25 de ani crede că s-o întors în timp). Nu puteam să-l refuz pe prietenul meu Marius, cu care am stat de nenumărate ori până la ora stingerii la Old Lady’s Pub, vorbind despre fotbal sau istorie. Nu puteam să-l refuz pe prietenul meu Răzvan, cu care atunci când începem să vorbim de trupe metal, ceilalți au impresia că ne jucăm Jumanji. Nu puteam să-l refuz pe prietenul meu Adi, când fiecare întâlnire cu omul ăsta e o lecție de viață. Nu puteam să-i refuz pe prietenii mei Giulia și Andrei, doi dintre cei mai veseli și mai faini oameni în toată accepțiunea acestui termen ardelenesc. Nu puteam să-l refuz pe Andrei, fratele meu întru neacreditare și dizidență față de corupția și impostura de la UTA. Nu puteam să-l refuz pe prietenul meu Vodkă, altă legendă atât printre rockerii cât și printre utiștii arădeni. Nu puteam să-l refuz pe prieteul meu Daniel, cu care împărtășesc o mare „afecțiune“ pentru comuniști. Nu puteam să-i refuz pe prietenii mei Skinny ori Soso, care dacă se nășteau într-o lume în care glumele și bancurile erau opere de artă, acuma se plimbau cu iahtul prin Caraibe; sau pe prietenii mei Martin și Bogdan, sufletul tuturor petrecerilor de după victorii (ale lor) și înfrângeri (ale mele) ori invers. Nu puteam să-l refuz pe prietenul meu Ovidiu, maestrul carnețelelor și probabil singurul suporter Liverpool din Europa care ține cu Mexicul. Și în sfârșit (cu iertare pentru toți cei pe care nu i-am amintit), nu puteam să-l refuz pe cel mai frumos nebun (reciproca e discutabilă) al acestui oraș, singurul om care la ziua lui de naștere a strâns mai mulți prieteni decât au politicienii la trei nunți adunate: Colin, singurul care poate merge după echipa națională în celălalt capăt al Europei și să audă întrebarea ”are you really that Colin from Arad?”

Și zău dacă-mi pare rău. Petrecerea a ținut trei zile, eu ca un intrus de bun simț am fost doar în prima, găzduită de Club Flex, unde Adi Bâlici, cel căruia toată lumea îi spune cum „ar trebui“ să facă dar nimeni nu e capabil să facă nici jumătate cât face el, a fost o gazdă excelentă, ca de obicei. Am văzut un concert fain de tot al băieților de la Old Lady’s Band, care le-au arătat tuturor cum ne distrăm noi aici la Arad; și, ca să parafrazez o veche vorbă marinărească (sau prezidențială)… ne distrăm bine! O facem nu doar pentru că muzica e bună ci mai ales pentru că cei care o cântă sunt foarte buni: au driblat băieții printre sunete și au șutat cu măiestrie la porțile urechilor noastre timp de vreo două ore. A fost și un moment în care distracția a lăsat locul emoției, pentru că pe scenă a urcat alături de trupă, Gabriel Pecican, rocker vechi al urbei noastre și actualmente component al trupei folk Clipa. Am avut parte de reinterpretarea în manieră personală a câtorva cântece de stadion ale celor de la Liverpool, moment în care Flex-ul a devenit un mic Anfield și am reușit să îmi maschez destul de greu emoția în spatele activității de fotograf și cameraman amator.

În rest, s-a cântat, s-a dansat, s-a băut (frumos și inteligent), s-au legat sau consolidat prietenii. Și la fel au fost și în celelalte două zile, martore fiind pozele și filmările primite. Sâmbătă s-a jucat fotbal (Târgu Mureșul a ieșit campion) iar spre seară marea roșie a prins nuanțe de galben la meciul Naționalei și nici măcar înfrângerea n-a putut frânge spiritul Anfield-ului. La baza MPA Sport s-a cântat și s-a dansat până spre dimineață, în ciuda lui Lukaku sau De Bruyne. La fel și duminică la Old Lady’s Pub unde The Dockers au reamintit de ce se spune despre Liverpool că e o echipă cu spirit mai mult irlandez decât englez.

Dar simpla enumerare a evenimentelor sau activităților nu spune cel mai relevant lucru despre această întâlnire și despre cei care au participat la ea. Cel mai relevant lucru despre suporterii Liverpool, pe care l-am înțeles de mult timp de la cormoranii arădeni, dar pe care l-am regăsit și la cei veniți din toate colțurile țării, este calitatea umană, spiritul comunitar. Este o stare greu de descris de bună dispoziție, veselie și prietenie sinceră, onestă. Stând între ei nu-ți vine să crezi că între acești oameni, care ca personalitate, interese, viziuni despre viață, probabil sunt atât de diferiți, se poate forma o coeziune atât de naturală încât să-i transforme într-o mare familie. Un simplu club de fotbal nu poate face asta decât dacă dincolo de rezultate, performanțe și trofee cultivă niște valori umane superioare.

În cazul lui Liverpool, această valoare umană superioară este omenia. De aceea s-a regăsit Jürgen Klopp atât de bine în acest club, deoarece este un om înainte de a fi un profesionist al fotbalului. Însă acest spirit al omeniei a fost instaurat lui Liverpool FC de unul dintre cele mai mari personaje pe care le-a avut fotbalul mondial: Bill Shankly. Nu e cazul să povestesc eu prea multe acum despre el, există multă informație și literatură pentru cei interesați, însă acest om e cel care a transformat Liverpool în ceva mai mult decât un club de fotbal iar moștenirea sa se vede în calitatea umană a suporterilor săi (chiar așa, incredibil de enervanți pentru rivali cum sunt de multe ori). Tocmai de aceea, pentru mine cel mai emoționant moment al acestui weekend a fost onoarea de a o cunoaște și de a schimba câteva cuvinte (plus poza de rigoare, să mă laud) cu doamna Karen Elizabeth Gill, nepoata marelui Bill Shankly. Într-un oraș condus și administrat de oameni deschiși și inteligenți, nu de parveniți mămăligari, doamna Karen ar fi fost invitată la Primărie și i s-ar fi oferit o amintire frumoasă din partea orașului; dacă nu pentru altceva măcar întru reînvierea într-un arc peste timp a întâlnirii dintre Coco Dumitrescu și Bill Shankly, imortalizată într-o fotografie. Că mai cu seamă clubul UTA ar fi trebuit să fi fost interesat de o asemenea întâlnire, nici nu mai pomenesc… dar de unde nu e, n-ai ce să ceri. Important e însă că doamna Karen, care e de o naturalețe, modestie și distincție extraordinară, a fost expusă spiritului cald și prietenos al arădenilor și al românilor, care i-au devenit instant prieteni.

În final, ca să revin la ideea de la care am pornit, am fost timp de o seară un „tunar“ printre sute de „cormorani“; și n-am ascuns asta, ba dimpotrivă. N-am pățit nimic, din contră, mi-am cimentat prietenia cu niște oameni alături de care pot fi rival „în teren“ dar prieten dincolo de el, în spiritul unui respect natural între susținătorii a două cluburi „cu ștaif“ ale lumii.

p.s. Am uitat să vă spun că pe tricoul ăla primit de la „dușmani“, pe spate scrie că „n-o să pășesc niciodată singur“. Sunt convins de asta și vă mulțumesc prieteni!

p.s. 2: La anul totuși Arsenal va lua campionatul!

Distribuie articolul

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.

Din aceeași categorie

Noutăți