Festivalul Internațional “Toamna Muzicală Arădeană” 2025 a debutat săptămâna trecută cu „A Spanish Journey”, a continuat marți cu o seară dedicată lui George Enescu, iar miercuri am avut parte de cele mai frumoase arii și cântece din repertoriul liric, de la baroc la romanță și canțonetă napolitană. Spectacolul “Arie și Ecou” a avut loc la Palatul Cultural din Arad – Sala Mică de Concerte.
Dar, Festivalul Internațional „Toamna Muzicala Arădeană” 2025 a continuat și joi 6 noiembrie cu spectacolul “BACH – MUSICA ANGELORUM”. Filarmonica Arad dirijată de Cristian Neagu, Corul Filarmonici din Arad condus de Robert Daniel Rădoiaș și soliști: Renata Gebe Fügi soprană, Melinda Samson soprană, Mihaela Ișpan mezzosoprană, Nicolae Simonov tenor, și Cristian Hodrea bas, au încântat audiența cu:
- Johann Sebastian Bach – Suita nr. 1 pentru orchestră BWV 1066
- Johannes Brahms – Cântecul parcelor, op.89
- Johann Sebastian Bach – Magnificat BWV 243.
Magnificat, cea mai populară dintre lucrările vocale ale lui Johann Sebastian Bach a fost punctul de plecare și inspirația pentru seara de mijloc de festival. A fost o seară închinată memoriei unuia dintre cei mai profunzi, creativi și influenți compozitori din istoria muzicii universale, care continuă să inspire și să cucerească publicul și muzicienii secole mai târziu.
Magnificat, cântecul de bucurie și recunoștință al Mariei, cuprins în Evanghelia după Luca, își pune amprenta asupra omagiului adus lui Johann Sebastian Bach, la 275 de ani de la plecarea sa în eternitate. Interpretat alături de o distribuție formată și deprinsă cu rigoarea și precizia repertoriului baroc – Renata Gebe Fügi soprană; Melinda Samson soprană; Mihaela Ișpan mezzosoprană; Nicolae Simonov tenor; și Cristian Hodrea bas – Magnificat este însoțit de Suita nr. 1 pentru orchestră BWV 1066, unul dintre puținele exemple de muzică instrumentală bachiană, care a supraviețuit până astăzi, dar și de o capodoperă cu un conținut filosofic cu caracter universal, plasată la antipodul lui: Cântecul parcelor, al zeițelor destinului, ultima lucrare corală a lui Johannes Brahms.
Johann Sebastian Bach – Suita nr. 1 pentru orchestră în Do major, BWV 1066. Compusă probabil în jurul anului 1725, Suita nr. 1 în Do major, BWV 1066 este prima dintre cele patru suite orchestrale (sau ouvertures) scrise de Johann Sebastian Bach. Aceste lucrări, remarcabile prin eleganță și diversitate lor, sunt un exemplu strălucit al modului în care Bach a asimilat și transformat stilul francez de curte într-o sinteza proprie, plină de rafinament și vitalitate.
Suita este concepută în stilul ouverture-ului francez, gen popularizat de Jean-Baptiste Lully în secolul al XVII-lea și adoptat de curțile europene. Structura clasică a suitei include o uvertură amplă, urmată de o succesiune de dansuri de origine franceză, fiecare cu caracter distinct. În cazurile lucrării BWV 1066, Bach oferă o bogată varietate de forme dansante, de eleganța minuetelor la vivacitatea bourrée-ului și solemnitatea passepied-ului. Suită include părțile: Uvertură, Curent – Courante, Gavota I și a II-a, Forlane, Minuetul I și II, Bourrée I și II și Passepied I și II.
Uvertura – scrisă într-o formă tripartită, cu o secțiune lentă și majestuoasă urmată de un fugato energic – stabilește tonul ceremonios al întregii suite. Este un splendid exemplu al stilului grandios francez, cu ritmuri punctate, acorduri solemne și o polifonie densă. În această pagină, Bach demonstrează un echilibru perfect între gravitație și dinamism.
Courante aduce un contrast prin mișcarea rapidă și grațioasă, de inspirație dansantă, iar Gavottele introduc o atmosferă festivă și luminoasă. În Forlane, un dans de origine venețiană populară în Franța, Bach combină suplețea ritmică cu o meloditate rafinată. Minueturile și Bourrée-urile păstrează un caracter aristocratic, specific dansurilor de salon, dar cu un contrapunct subtil care amintește de spiritul german. În final, Passepied-urile – dansuri ușoare și rapide – aduc o notă de bucurie și încheie într-o lumină senină.
Prin Suita nr. 1, Bach a reușit să unească disciplina contrapunctului german cu eleganța dansurilor franceze, creând o lucrare care respiră noblețe și echilibru. Deși nu la fel de populară ca Suita nr. 3 (care conține „Arie pe coada sol”), BWV 1066 rămâne o capodoperă a rafinamentului baroc, o demonstrație de măiestrie și grație ce reflectă.
„Cântecul parcelor” (Gesang der Parzen), op. 89 – Johannes Brahms. Compus în anul 1882, Gesang der Parzen, op. 89, este una dintre cele mai profunde și dramatice lucrări corale ale lui Johannes Brahms. Inspirată din mitologia greco-romană și din textul poetic al lui Goethe, piesa reflectă fascinația compozitorului pentru temele destinului, moralității și fatalității, teme recurente în creația sa târzie. „Parcele” (în mitologia romană) sau „Moirele” (în mitologia greacă) sunt zeițele destinului, cele care care țes firul vieții omenești, hotărând nașterea, suferința și moartea fiecărui individ.
Textul folosit de Brahms este un fragment din tragedia Ifigenia în Taurida de Goethe. Poemul redă o meditație solemnă asupra ordinii divine și a inexorabilității sorții: zeițele destinului cântă despre modul în care chiar și zeii nu pot scăpa de legea morală universală. Această perspectivă gravă și moralizatoare este oferită lui Brahms sau sursă ideală pentru expresia unei viziuni tragice asupra existenței.
Lucrarea este scrisă pentru cor mixt și orchestră, fiind concepută în tonalitatea de re minor, o alegere care subliniază caracterul sumbru și dramatic al textului. De la primele măsuri, orchestrarea densă și armoniile cromatice creează o atmosferă tensionată, aproape fatalistă. Brahms folosește magistral alăturarea timbrelor vocale și orchestrale, alternând între pasaje corale masive și secțiuni mai lirice, cu sonorități întunecate de corzi și alămuri.
Din punct de vedere formal, Cântecul parcelor se desfășoară într-o singură mișcare amplă, de aproximativ 10 minute, cu o construcție simetrică. Muzica îmbină austeritatea coralului cu intensitatea dramatică a unei melodii simfonice. În unele secțiuni, Brahms folosește scriitura polifonică și contrapunctul sever, amintind de Bach, însă învăluie totul într-o armonie romantică densă, specifică propriul său limbaj.
Această compoziție marchează o etapă matură în creația lui Brahms, situându-se între monumentalele “Ein deutsches Requiem” (1868) și “Nänie”, op. 82 (1881), ambele lucrări corale de inspirație filozofică. “Gesang der Parzen” continuă aceeași reflecție asupra vieții și morții, dar într-un limbaj mai concentrat, aproape profetic.
Premiera a avut loc la Viena, în decembrie 1882, sub bagheta compozitorului însuși. Criticii au remarcat forța expresivă, sobrietatea și densitatea muzicală a operei, considerând-o una dintre cele mai sumbre, dar și mai nobile creații corale ale secolului al XIX-lea.
Astăzi, Cântecul parcelor este privit drept o capodoperă coral-simfonică ce reflectă meditația lui Brahms asupra destinului și fragilității condiției umane – o veritabilă sinteza a gândirii sale artistice și spirituale.
