Simona Halep revine de la 0-6, 0-5! Acum e timpul să se mai audă și alte voci

La ora scrierii acestor rânduri probabil că nu mai este nimeni pe mapamond, interesat chiar și tangențial de sport, care să nu fi aflat faptul că suspendarea Simonei Halep a fost redusă de la 4 ani la 9 luni, ceea ce face practic ca jucătoarea româncă să poată reveni în activitate imediat. Ca lucrurile să fie și mai dramatice (sau anecdotice dacă vreți) vestea a fost precedată de un colaps al rețelelor de socializare Meta (Facebook, Instagram etc) iar odată cu revenirea acestora, principalul subiect „explodat“ în online a fost decizia Tribunalului de Arbitraj Sportiv de la Lausanne.

Pentru mine personal vestea a căzut și mai „simbolic“ deoarece am primit-o chiar înainte de a intra în sala de cinema pentru a viziona documentarul „Hai România“ și cumva, văzându-l pe Gheorghe Hagi povestind pe ecran isprăvile generației sale, metaforic numită „de aur“ (asta ca să nu lezăm rigurozitatea celor care cu ochelarii pe ochi și carnețelul în mână ne aduc aminte de fiecare dată că „generația aia nu poate fi de aur că nu a câștigat nimic“), cumva gândul m-a dus și la Simona, dar nu neapărat pentru că ar fi machidoancă de-a „Regelui“ ci pentru că ea chiar a câștigat (și chestii grele gen Wimbledon sau Roland Garos), ba chiar a și fost numărul 1 mondial însă aceiași purtători de ochelari și carnețele ne explicau cum „a ajuns numărul 1 doar în absența Serenei Williams“. Din păcate pentru Halep, ea n-a prins perioada aia de sărăcie și deziluzii crunte de la mijlocul anilor 90, când orice victorie a unor compatrioți ne scotea în stradă. Buhăiți deja de-atâtea după-amieze de mall și seri de Champions League, la victoriile Simonei n-a mai ieșit nimeni în stradă.

Nu sunt fan-ul sau admiratorul ei în sensul de raportare la o vedetă dar din punct de vedere sportiv am fost întotdeauna suporterul Simonei. Nu sunt specialist în tenis așa că n-o să vă explic în maneieră „CTP“-istă detalii de ordin tehnic care m-ar fascina la ea, însă, dincolo de performanțe (pe care le-aș aprecia la orice sportiv român), m-a atras la Simona tenacitatea, ambiția și naturalețea. N-a încercat niciodată să-și cosmetizeze imaginea, a fost ea însăși cu toate imperfecțiunile ei, n-a dat interviuri și explicații în care să ambaleze artificial ieșirile, crizele de nervi, relațiile dificile cu antrenorii. Chiar și această discreție în spațiul media mi-a plăcut, într-o lume în care dacă ești sus, trebuie ca toți să știe totul, tot timpul despre tine.

Evident că septembrie 2022 a fost o lovitură dură și pentru mine din acest punct de vedere. Datele era clare, evidența te lovea peste față nemilos, nu puteai să spui că negrul e alb. În același timp însă credeam (deși au fost și momente în care mă întrebam dacă cred într-adevăr sau doar „vreau să cred“) că Simona Halep este nevinovată în ceea ce privește intenția de a se dopa. N-am marșat niciodată pe teoria conspirației, atât de dragă multor compatrioți, dar credeam, speram să fie vorba despre o greșeală a staff-ului ei; pentru că sincer povestea cu sportivul chimist, care știe absolut tot în domeniu și alege să se ocupe el singur de aspectul ăsta, nu o cred. La nivelul la care au ajuns astăzi medicina și nutriția din punct de vedere al combinațiilor chimice dar și al detectării acestora, asta ar fi o carieră în sine și pentru a fi expert în ea ar trebui să-i dedici cam tot atât timp cât dedici carierei sportive. Lucrul ăsta e evident imposibil și atunci, vrând nevrând, trebuie să te lași pe mâna unui specialist, al cărui alegere însă îți cade în responsabilitate.

Problema cu această lipsă de intenție e aceea că până ce o apuci să o dovedești, devii și apoi rămâi un paria. Prezumția de nevinovăție e un basm și în teorie (că dacă ar fi funcționat sportivii n-ar fi fost suspendați pe durata procesului sau inculpații decăzuți din unele drepturi dacă vorbim de cazurile penale) și în practică, acolo unde pentru cei care-i contestau vehement valoarea sportivă și când era numărul 1 mondial, suspendarea pentru dopaj a fost o nesperată minge ridicată la fileu. Valuri de spume și zoaie s-au aruncat și vorbesc aici nu despre îndoielile și circumspecția firească într-o asemenea situație ci de ură viscerală revărsată sălbatic în mediul online (acolo unde orice român este un munte de integritate). În fața unei asemenea uri nu există contraargumentul că totuși speța încă nu este judecată; ori cel că foarte multe personalități din lumea internațională a tenisului (deci nu români subiectivi) susțineau nevinovăția Simonei și pe măsură ce lunile treceau se declarau ultragiați de lentoarea procesului. Iar după prima sentință a tribunalului, vocea detractorilor chiar a devenit asurzitoare.

În societatea românească a fost inoloculată în deceniile de comunism dar parțial și înainte, un sentiment patriotic exacerbat, care făcea din orice român un buric al pământului, din România o „grădină a Maicii Domnului” sau un „rai socialist“, s-a falsificat istorie, s-a indus o apetență pentru teoriile conspiraționiste în care mereu străinii cei răi vor să-i asuprească pe românii cei buni, și așa mai departe. Absolut firesc, s-a născut și o contra-reacție, pe măsură de extremistă. Există voci atât publice cât și la nivelul de bază al societății, cărora „le pute“ absolut tot ce e românesc, pentru care acest popor nu are absolut nicio calitate. Pe acest fond s-a mai altoit frustrarea multor conaționali, care trăind într-un stat și o societate încă departe de cele civilizate, s-au înrăit într-o asemenea măsură în care au ajuns să invidieze și să murdărească succesul oricui, considerând că dacă ești român și ai ajuns la succes, precis „ai făcut tu ceva necinstit“ pe parcurs. Acesta este peisajul care a născut ura inexplicabilă logic pe care o parte a societății românești o avea și o are pentru Simona Halep (nu doar pentru ea dar cu cât ești mai sus, cu atât ura mai mare). Din păcate în societatea românească nu există echilibrul. La noi susținerea firească pentru un compatriot se transformă în idolatrie oarbă și de multe ori tâmpă iar circumspecția și spiritul critic degenerează în ură.

În fața acestei revărsări nu am putut să fac timp de un an și jumătate decât ceea ce a făcut în mare măsură și Halep. Să închid fereastra de unde venea zgomotul, să las coruri de huiduitori să-și îndeplinească vocația și să aștept finalul poveștii. Din fericire, după finalul poveștii și ea și noi putem ieși la lumină. Personal n-o fac nici cu resentimente nici cu bucurie răutăcioasă la adresa detractorilor. Chiar dacă îmi repugnă, înțeleg resorturile tuturor acestor mizerii aruncate asupra ei timp de un an jumătate din partea celor care, compatrioți fiind, ar fi fost normal dacă nu să creadă, măcar să spere că acuzațiile vor fi, dacă nu anulate cu totul, măcar puse între paranteze. Probabil că imensa majoritate a celor care i-au contestat Simonei corectitudinea, o vor face în continuare; doar că de data aceasta argumentele și „faptele“ nu vor mai fi departea lor și, așa cum ei au avut tot dreptul să se prevaleze de cifre, parametrii, analize de laborator și o primă decizie a instanței, suporterii Simonei au și ei dreptul acum să pună pe masă decizia DEFINITIVĂ a celor de la TAS. Caz închis!

Nu știu în ce măsură o ajută pe Simona acest verdict în privința carierei ei. Probabil jucătoarea noastră va reveni în circuit și va îmbina plăcerea de a juca tenis cu ambiția de a demonstra în următorii 2,3 ani sau câți or fi, că nu este „terminată“ și că mai are capacitatea de a câștiga aplauzele și admirația publicului. Despre performanțe însă este periculos să mai vorbim acum. Îmi doresc să mai vedem turnee câștigate de Simona, poate chiar participări bune la turneele de mare șlem dar când vine vorba de recuperat distanța până la pozițiile fruntașe în clasamentul WTA, cred că e bine să ne temperăm așteptările și speranțele. Halep va avea nevoie de o perioadă de readaptare la competiții (pentru că antrenamentul e una, competiția e alta, lucru valabil în orice sport), apoi de un timp și mai îndelungat pentru a aduna punctele necesare pentru a reveni în top; ori odată cu trecerea acestui timp și corpul ei va resimți urmările biologice ale înaintării în vârstă pentru că la 32 de ani câți are Simona Halep acum, e puțin probabil să se mai poată menține în vârf de formă fizică prea mult timp în viitor. Din acest punct de vedere, ca o părere personală, jucătoarea noastră ar trebui să dea în judecată și să „jupoaie“ de bani ITIA (Agenția Internațională de Integritate în Tenis), principala vinovată pentru tergiversarea aberantă a procesului. Când ai un verdict de suspendare de 9 luni și tu ai fost oprită să concurezi pentru o perioadă dublă de timp, responsabilii pentru cele 8-9 luni în plus pierdute de Simona (în care a ratat competiții, bani, a pierdut puncte și poate trofee dar mai cu seamă a alunecat în afara clasamentului WTA în loc să rămână în Top 100) ar trebui să plătească scump!

Dar dincolo de posibilitatea de a juca din nou, marea victorie a Simonei Halep este aceea că și-a salvat reputația. La încheierea carierei perfomanțele, titlurile, trofeele de mare șlem și statutul de număr 1 în tenisul feminin mondial nu vor mai putea fi umbrite de niciun asterix. Iar asta contează al naibii de mult, atât pentru ea cât și pentru suporterii ei. Pentru mine unul e o mare ușurare că voi putea oricând să o includ în topul performerilor români, fără să îmi tremure mâna când fac asta, fără să am vreo umbră de îndoială. Ah, că unii „pe persoană fizică“ o vor face în continuare cum le vine la gură, n-am nicio îndoială. Dar până la urmă e dreptul fiecărei persoane să se raporteze cum dorește la oricine și la realizările oricui. Oficial și pe fapte, Simona Halep rămâne o sportivă curată pentru că decizia dată de TAS certifică tocmai acest lucru: Halep nu s-a dopat cu intenție, nu a trișat, competițiile și statutul au fost câștigate „pe bune“ iar suspendarea de 9 luni este o plată pentru neglijența în alegerea echipei pe care ea și-a ales-o. Știu, unii vor spune că în ziua de astăzi o decizie favorabilă a unui tribunal poate fi obținută și pe căi „dubioase“. Nu contest, dar în acest caz, chiar putem să ne îndoim de absolut orice; dar dacă facem asta, atunci… ce rost mai are totul? Dar asta e deja o discuție pentru un alt material.