Reportaj din „Zona Roșie”. E bine să nu ajungeți acolo, nici măcar în vizită la vreun cunoscut | FOTO-VIDEO

Știri Arad

Scris de Andrei Fuliaș

O să încep prin a vă spune că acest material nu are menirea de a convinge pe cineva, de ceva. Contrar ceea ce cred sau pretind unii, nu cred că este treaba mea să mai conving pe cineva, după un an și jumătate de pandemie, despre existența COVID. Nu cred nici că este treaba mea să conving pe cineva să se vaccineze, deși sunt vaccinat, dar nu am făcut un „eveniment” din chestia asta, fiindcă atunci când m-am vaccinat, am făcut-o bazându-mă pe propriile rațiuni și motive.

Acest material a luat naștere din dorința mea de a vedea cu proprii ochi ce se întâmplă în secțiile COVID din cadrul Spitalului Județean Arad, de a auzi cu urechile mele mărturiile celor aflați acolo și de a încerca să înțeleg prin ce trec acești oameni. Totodată, am vrut să stau de vorbă și cu personalul medical din aceste secții, pentru a încerca să înțeleg, pe cât posibil, prin ce trec în această perioadă și cum se descurcă.

Astfel, înainte de toate, am cerut acordul conducerii Spitalului Județean pentru a primi acces în aceste zone roșii, acord pe care l-am primit fără a fi condiționat în vreun fel despre ceea ce urma să fotografiez, să filmez sau să scriu. Cumva, este absurd că trebuie să fac aceste precizări, dar reacțiile, unele bizare și total lipsite de orice fel de logică, apărute încă de ieri în mediul online, de când am anunțat că voi face acest reportaj, m-au făcut să iau această decizie.

Acestea fiind spuse, mi-am început „aventura” de ieri din curtea Spitalului Județean Arad, acolo unde sunt amplasate mai multe containere și unde se face triajul. Este același loc în care opresc aproape necontenint ambulanțele cu zecile și sutele de pacienți suspecți de COVID, sau chiar confirmați. Același loc în care ambulanțele au fost fotografiate în ultima vreme, fotografiile făcând înconjurul lumii pe rețelele sociale. Este locul în care pacienții iau pentru prima oară contact cu realitatea din spital, dar și cu cei care, preț de ore, zile sau chiar săptămâni, se vor lupta pentru a-i salva de la moarte.

Acolo, în Triaj, în acele containere, zeci de pacienți își așteaptă izbăvirea. Așteaptă, cuminți, ca un alt bolnav de covid să se facă bine și să se externeze, sau să moară. Da, știu că sună crunt, chiar macabru, dar despre asta este vorba. Pentru că doar așa, prin vindecare și externare sau prin moarte, un pacient eliberează patul pentru un alt pacient. Iar cei care așteaptă sunt mulți, prea mulți. Așa cum veți vedea și în fotografiile de mai jos, într-un „salon” de așteptare improvizat pentru două persoane, se stă și câte trei sau chiar câte patru persoane. De ce? Fiindcă pur și simplu nu mai sunt locuri. Pentru că fiecare bolnav, în faza incipientă a bolii, stă acasă, că el crede că totul este în regulă și totul va trece de la sine sau prin rugăciune, în unele cazuri. Realitatea este însă alta. Realitatea este că majoritatea acestor pacienți pun mâna pe telefon și apelează numărul „112” atunci când simt că nu mai pot, când îi lasă puterile, când nu mai pot respira. Iar atunci, în multe dintre cazuri, este prea târziu, fiindcă boala deja a avansat, plămânii sunt „praf”, iar celelalte boli pe care acești oameni le au pe lângă nu ajută nici ele, ba dimpotrivă. Și nu sunt puțini cei care au și alte boli. Mulți dintre acești pacienți nici nu știu că le au, fiindcă – puteți să mă înjurați – ăștia suntem. Mergem la medic doar atunci când nu mai putem, când nu mai avem alte soluții, când leacurile băbești nu-și mai fac efectul și când experții simptomatologie, virusologie și imunologie de pe Facebook nu ne mai pot șopti că totul este o „farsă” pusă la cale de „știu ei cine”. Însă, cum spuneam, pentru mulți dintre acești pacienți care așteaptă până în ultimul moment, este prea târziu.

Acolo, la Triaj, am reușit să stau de vorbă cu unul dintre cei care, deși vizibil obosiți, încă își mai găsesc în adâncul lor energia necesară de a lupta pentru viețile altora. Este vorba despre doamna Rodica Băginean, unul dintre cei mai experimentați asistenți medicali din Arad, un asistent SMURD cu o grămadă de ani de experiență și care anul trecut a mers chiar și până în Republica Moldova pentru a-i ajuta pe colegii de peste Prut în lupta cu acest virus. Evident, am reușit să schimbăm doar câteva vorbe, fiindcă timpul acestor oameni este esențial și prea puțin, în comparație cu volumul de muncă. Toți aleargă precum niște furnici, din stânga în dreapta, de la o ambulanță la cealaltă, de la un container la celălalt sau din zona de Triaj în Zona Roșie din Unitatea de Primiri Urgențe. Ce am înțeles este că toți fac imposibilul și că sunt cu adevărat copleșiți. Fizic, ne arată că mai pot, deși nu știu cum reușesc, însă din punct de vedere psihologic, trebuie să fii foarte tare să nu clachezi în astfel de momente. Iar ei, pare că sunt. Cel puțin deocamdată… Poate reușim să le dăm și noi o mână de ajutor, conștientizând ce se întâmplă și fiind mai responsabili în primul rând cu noi înșine, că de aici pleacă totul.

Din Triaj am ajuns în Zona Roșie din Unitatea de Primiri Urgențe. Acolo este, de fapt, secția de Anestezie și Terapie Intensivă – deja celebrul „ATI”, unde sunt duși cei a căror stare de sănătate este deja gravă spre foarte gravă. Numai sunetul aparatelor care îi țin pe oameni în viață îți face pielea „de găină”. Apoi, ca totul să fie și mai nasol, iar starea ta mentală să se apropie de panică, dai de niște pacienți care nu pot respira singuri, care pur și simplu se zvâcnesc în paturi și care scot tot felul de sunete ciudate, unele mai sumbre decât altele. Nu vrei să stai acolo prea mult, nici dacă ești nevoit, darămite de bună voie. Dacă ești puțin mai „slab de înger”, ce vezi acolo, te dărâmă psihic. Senzația este una destul de greu de explicat.

Când am ieșit din ATI-ul de la Urgențe eram vizibil afectat de ce văzusem acolo, așa că Simina Roz, purtătorul de cuvânt al Spitalului Județean Arad, m-a „încurajat”: „Stai să vezi dincolo, în Grădiște”. Și am văzut…

Am pornit, așadar, spre Spitalul COVID, cel care fusese construit pentru a deservi secția TBC din cadrul SCJU, dar care, datorită circuitelor sale și fiind o clădire mai nouă, a fost transformat în spital COVID. Acolo, am fost întâmpinați de doamna doctor Albu, cea care la rândul său acceptase să mă primească „în vizită”, dar și să-mi răspundă la nedumeriri.

În continuare, m-am echipat corespunzător, cu ajutorul doamnei asistente Sorina Filip, cea care de altfel mi-a și fost „ghid” prin secția ATI a Spitalului COVID. Din capul locului am solicitat, dacă se poate, să primesc cel mai incomod echipament posibil, adică cel în care medicii și asistentele de pe aceste secții se simt cel mai inconfortabil și în care le este cel mai greu să lucreze. Mi-am dorit să trăiesc, pe cât posibil, o parte din experiența prin care trec acești oameni de mai bine de un an și jumătate. Zis și făcut! Mi-am primit costumul de „cosmonaut” și am pornit prin ATI. Înainte să vă povestesc cum a fost prin ATI, trebuie să vă spun că senzația pe care o ai în acel costum este îngrozitoare. Iar eu am petrecut doar o oră și ceva îmbrăcat așa, nu câteva ore, cât este nevoit personalul medical să o facă. Și nici nu era vară, cu temperaturi caniculare. La final, maioul îmi era ud. Bluza, pe interior era uscată, iar la exterior era și ea udă, iar asta nu din cauza transpirației, fiindcă nu trecuse prin maiou, ci din cauză că efectiv în interiorul costumului s-a făcut condens. Asta deși nu depusesem cine știe ce efort, fiind nevoit doar să umblu, să vorbesc și, din când în când, să pornesc sau să opresc camera de filmat a telefonului mobil. Vă puteți imagina cum e atunci când trebuie să alergi de la un pacient la altul sau când trebuie să resuscitezi un pacient, lucru care de altfel s-a și întâmplat, dar despre asta n-o să intru în detalii. Când vezi în filme astfel de scene, e una, dar când vezi în realitate cum mai mulți medici și asistenți se chinuie minute bune să repornească inima unui pacient, e cu totul altceva.

Am pornit, așadar, din salon în salon, pe secția ATI, pentru a vedea pacienții, iar mai apoi pe cealaltă secție din Zona Roșie. Evident, în cele mai multe dintre saloane nu am putut și nici nu am vrut să fac fotografii sau să filmez, iar motivele țin de starea pacienților. Unde pacienții au fost de acord să discute cu mine și să-mi povestească experiența lor, am filmat, cu promisiunea că nu le voi face publică identitatea și nici chipurile.

Cu siguranță că, pe lângă imaginea de ansamblu pe care am avut-o mergând în aceste secții, am fost marcat și de poveștile acestor oameni. Nu știu dacă are vreo relevanță sau nu pentru cei care veți citi aceste rânduri, dar vreau să menționez că nici măcar unul dintre pacienții de acolo nu erau vaccinați și, cu excepția unuia, cam toți regretă că au luat această decizie și așteaptă să treacă cele șase luni de la vindecare pentru a se putea vaccina. V-am spus de la început că nu vă voi îndemna nici să vă vaccinați, nici să nu o faceți, însă o să vedeți și auziți pe materialele video ce spun cei care nu s-au vaccinat și care au ajuns în stare critică la spital. Dacă vă conving ei, foarte bine! Dacă nu, la fel, foarte bine! Nu e viața mea în joc, ci viețile voastre, iar pe lângă ele, osteneala și stresul personalului medical. Dar este dreptul fiecăruia să decidă ce face cu viața lui și ce preț pune pe ea.

Printre alți pacienți, am întâlnit o bătrânică foarte simpatică, din Ineu, care în timp ce era în spital, în stare destul de gravă, și-a pierdut soțul. Acesta din urmă, la rândul său ajuns la spital cu COVID, dar care a pierdut lupta înainte de a-și mai vedea soția, cea căreia îi jurase iubire în urmă cu 66 de ani. Femeie trecută prin viață și prin multe greutăți, doamna în cauză și-a mai găsit totuși puterea de a zâmbi, de a spera, dar și de a face chiar și câteva glume cu noi.

Într-un alt salon, un domn în vârstă de peste 70 de ani, era la rândul său destul de jovial. A ajuns pe mâinile medicilor în stare foarte gravă, dar aceleași mâini l-au repus pe picioare. Abia așteaptă să meargă acasă, la familie, dar le este extrem de recunoscători tuturor celor care s-au îngrijit de el în toată această perioadă. Și este în spital de mai bine de o lună de zile, fiindcă rezultatele testelor COVID îi ies în continuare pozitive. Totuși, deși ar vrea să meargă acasă, spune că se simte bine pe secția COVID și că oamenii de acolo l-au îngrijit impecabil, dar mai ales că, pe lângă comportament, i-au vorbit „din suflet” întotdeauna. „Nici acasă nu-mi vorbește nimeni așa”, este mărturia acestui domn, pe care de altfel o puteți auzi și pe unul din materialele video de mai jos.

Una peste alta, dincolo de ce se spune sau se scrie, absolut toți pacienții cu care am stat de vorbă au ținut să laude personalul medical. Fără să-i întreb eu, fără să le cer să vorbească despre medicii și asistentele din acel spital. Pur și simplu îmi spuneau ei. Ba chiar am glumit cu unii dintre ei, spunându-le că atât de mult laudă personalul de acolo, că cei care vor vedea acele înregistrări vor spune că sunt trucate. Evident, nici eu, dar nici altcineva nu poate să nege că în acel spital, dar și în altele, pe alte secții, or fi existat și cazuri în opoziție cu ce spun acești oameni. Uscături sunt peste tot, în toate pădurile, iar această secție și acest spital nu fac excepție. Dar, dincolo de asta, mărturiile celor care au trecut pe acolo sunt una, în vreme ce lucrurile „auzite” sau „știute” de oameni care n-au trecut pe acolo, sunt altă treabă. Oricum ar fi, fiecare să fie judecat și răsplătit după fapte!

În final vă voi lăsa să vizionați un video-reportaj împărțit în trei părți (din motive tehnice), dar și câteva fotografii. Sper că imaginile vă vor ajuta mai mult să înțelegeți cum stau lucrurile în „Zona Roșie”, decât am putut eu să o fac în cuvinte. Și vă asigur că mi-aș fi dorit să aveți trăirile pe care le-am avut eu și să treceți prin stările prin care am trecut eu în cele câteva ore petrecute acolo, dar pe acestea nu vi le pot transmite. Ele pot fi trăite și simțite doar dacă ajungeți acolo. Eu sper, totuși, să nu ajungeți, nici măcar în vizită la vreun apropiat. Totodată, mi-aș fi dorit să stau de vorbă cu mai mulți dintre cei care lucrează pe aceste secții și să „captez” mărturiile și părerile lor, pe care mai apoi să vi le arăt, doar că lucrurile nu sunt chiar așa de simple acolo și, așa cum v-am spus și adineauri, acești oameni sunt ca niște furnici, care lucrează mereu și fug dintr-o parte în alta, neavând timpul necesar să stea cu mine la povești sau discuții, deși sunt convins că mai degrabă și-ar fi dorit să facă asta, decât să fie nevoie să lupte la „foc continuu” pentru viețile unor oameni.

Să fiți bine!

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Distribuie articolul!

Acest site folosește cookies. Prin navigarea pe acest site, vã exprimați acordul asupra folosirii lor. Am actualizat politicile în conformitate cu Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Detalii.