După cum spunea ieri după meci un vechi suporter al UTA-ei, echipa lui Adrian Mihalcea ar trebui să facă un contract de sponsorizare pentru acest sezon cu o companie farmaceutică, deoarece suporterii sunt supuși la grele încercări, schimbările abrupte de dispoziție pe care le provoacă meciurile UTA-ei, șocurile venite într-un interval scurt de timp, fiind de natură să îi năucească pe cei mai puțin pregătiți pentru astfel de filme de acțiune, așa cum a fost meciul din prima etapă cu Universitatea Craiova, așa cum a fost și cel de ieri cu FC Argeș. Partida cu piteștenii i-a purtat din nou pe susținătorii Bătrânei Doamne de la abis la extaz, i-a plimbat pe buza speranței unui succes deplin, pentru ca la final să-i lase nedumeriți în fața dilemei: acum ce facem, regretăm două puncte pierdute pe teren propriu sau aplaudăm o nouă revenire de senzație?
Răspunsul corect ar fi… „ambele“; și probabil că cei mai mulți dintre suporterii UTA-ei au înțeles de mult faptul că fotbalul este un fenomen în care contrariile și trăirile ireconciliabile, paradoxale, pot coexista într-o armonie aparent absurdă. Cel puțin cei care ieri au populat Arena „Francisc Neuman“ (cam două treimi de stadion) s-au ridicat la nivelul spectacolului din teren. Au început prin a-l aplauda pe fostul mare fotbalist al UTA-ei din anii 70 Attila Kun, care a dat simbolic lovitura de începere, iar apoi au intonat „ca la carte“ imnul (încă) neoficial „De la Dunăre la Sena“. A urmat apoi „forcingul“ specific startului de meci, care însă n-a părut să-i impresioneze pe oaspeți, aceștia aplicând trei lovituri consecutive care au lăsat perplexă asistența, mai puțin pe cei aproximativ 20 de suporteri ai Argeșului, care evident erau în extaz. Tribunele s-au repliat de îndată însă și, după câteva murmure de rumoare la adresa unor pase înapoi (un tabu absolut în special pentru Tribuna I), au încercat să insufle echipei sentimentul că o nouă revenire de poveste e posibilă. Și a fost! Golurile marcate de Barbu, Coman și Costache au adus delir în tribune, care din păcate nici de data aceasta n-au avut șansa de a simți și extazul golului victoriei. Aplauzele pentru echipă au răsunat însă frenetic la final pentru că la Arad în primul rând se premiază spiritul și atitudinea. Acestea sunt recunoscute pe stadion, chiar dacă apoi fotbalul în sine este comentat pe rețelele de socializare.
Evident că după meci, în funcție de criterii, temperament sau așteptări, fiecare dintre suporteri a pus accentul pe punctele pierdute, pe startul dezastruos de meci sau pe revenirea spectaculoasă și pe spiritul de luptă. Însă este incontestabil că am avut parte de o partidă foarte spectaculoasă, peste nivelul mediu al Superligii din punct de vedere al generozității echipelor și al combativității. E mult? E puțin? E suficient? Greu de spus, probabil că nu există un răspuns cu valoare absolută la aceste întrebări, dar ținând cont că UTA nu este în acest moment o echipă care să își propună obiective mărețe, rezultatele, atât timp cât țin echipa într-o zonă confortabilă, nu reprezintă alfa și omega în sistemul de valori al suporterului utist; sau n-ar fi normal să fie așa. Important este că avem în sfârșit parte de meciuri care merită povestite și de o echipă care inspiră, are suflet și readuce în tribune trăiri pe care nu demult le credeam pierdute.
În completarea acestor rânduri puteți viziona o galerie foto cu instantanee interesante surprinse de colega noastră Claudia Carp, atât pe teren cât și în tribune:
