Ce se ascunde în spatele unei măști, sau al unui vals, dacă ne place jazzul și devenim melancolici ancorându-ne în nostalgiile lui, dacă ne inspiră iuțeala pașilor din vechile dansuri transilvane, sau dacă găsim în opoziția dintre lumea sonoră a lui Astor Piazzolla și aceea a lui George Whitefield Chadwick un subiect suficient de puternic pentru a-l dezbate prin argumentele audiției și ale efectelor ei.
Acestea au fost întrebările la care melomanii arădeni au găsit răspuns joi 19 iunie la Palatul Cultural Arad. A fost penultima seară a stagiunii clasice, într-un concert cu protagoniști extraordinari, dirijorul Horváth József și pianistul Daniel Goiți.
În program au fost:
- George Whitefield Chadwick – Jubilee
- Astor Piazzolla / Oblivion – prelucrare de Horváth József
- George Gershwin – Rhapsody in Blue
- Pascal Bentoiu – Suita ardelenească
- Aram Haciaturian – Masquerade – Suita simfonică.
Măștile, jazzul și ardelenii…, chiar dacă sună a titlu de film sau teatru, nu este. A fost titlul unui concert al Filarmonicii din Arad care a cuprins o colecție valoroasă de partituri, provocatoare, dinamice și pline de șarm.
Horváth József s-a născut la Cluj-Napoca, unde în anul 1999 a absolvit secția de dirijat coral a Academiei de Muzică din Cluj. Horváth József este dirijor al Operei Maghiare și al Operei Naționale Române din Cluj-Napoca.
Daniel Goiți este considerat unul dintre cei mai importanți pianiști ai României. A studiat la Conservatorul de Muzică “Gheorge Dima” din Cluj-Napoca. Din 1990 este profesor de pian al catedrei de pian-orgă a Academiei de Muzică “Gheorge Dima” din Cluj-Napoca.
George Whitefield Chadwick – „Jubileul” (1895). „Jubilee” este una dintre piesele care formează suita orchestrală Symphonic Sketches (1895–1904) de George Whitefield Chadwick, un compozitor american marcant din perioada romantismului târziu. Acest lucru este considerat una dintre cele mai expresive și reprezentative pentru stilul său matur, fiind o celebrare a spiritului american, plină de culoare, entuziasm și o notabilă libertate expresivă.
Chadwick a fost parte a așa-numitei „Second New England School”, alături de compozitori precum Amy Beach, Horatio Parker și Edward MacDowell. Această generație a fost esențială în formarea unei identități muzicale americane distincte, influențată de tradiția europeană, dar orientată către teme și expresii locale.
Suita Symphonic Sketches cuprinde patru mișcări: Jubileu, Crăciun, Spiriduș și Baladă Vagrom. „Jubilee”, prima dintre ele, este o piesă festivă, efervescentă, care evocă atmosfera unei sărbători populare – poate chiar a unui 4 iulie american – fără să aibă imnuri patriotice. Piesa emană o bucurie explozivă și optimism, cu accente marcate de energie tipic americană, dar într-un limbaj orchestral rafinat, influențat de stilurile europene ale lui Dvořák, Grieg sau chiar Wagner.
Piesa începe cu o temă principală puternică ritmată și strălucitoare, condusă de alămuri și acompaniată de corzi energice. Ritmul are o naturalețe aproape dansantă, amintind de parade sau de festivități în aer liber. Chadwick folosește o paletă orchestrală bogată, cu percuție abundentă, inclusiv trianglu și cimbal, pentru a reda senzația de strălucire și exaltare.
Partea mediană aduce o schimbare lirică și mai calmă, cu o melodie extinsă la coarde și suflători, care oferă un contrast emoțional față de exuberanța inițială. Această secțiune centrală poate fi interpretată ca o reverie, o reflecție sentimentală în mijlocul festivității. Secțiunea finală reia tema inițială, dar într-o manieră și mai expansivă, cu o construcție sonoră triumfală, care duce la o încheiere grandioasă, celebratoare.
„Jubilee” și întreaga suită Symphonic Sketches au fost bine primite încă de la prima lor prezentare. Lucrarea a fost percepută ca fiind una dintre cele mai reușite încercări ale unui compozitor american de a crea o muzică orchestrală originală, care să nu copieze stilurile europene, ci să le îmbine cu spiritul național.
În prezent, „Jubilee” este uneori interpretată ca piesă de sine stătătoare, fiind apreciată pentru efectul ei imediat asupra publicului: este accesibilă, colorată, ritmică și plină de viață.
Astor Piazzolla (1921–1992). A fost un compozitor și bandoneonist argentinian care a revoluționat tango-ul tradițional, creând un nou gen numit „tango nuevo”. Acesta îmbină elemente de tango clasic cu jazz, muzică clasică contemporană și improvizație, dând naștere unui stil profund, intelectual și emoțional, care a schimbat radical percepția muzicii argentiniene pe plan internațional.
Piazzolla a studiat la Paris cu Nadia Boulanger, una dintre cele mai influente profesoare de compoziție ale secolului XX. Acolo, el a înțeles că adevărata sa voce creativă venea din tango, nu din imitarea muzicii europene. Astfel s-a născut tango nou – o muzică de concert sofisticată, plină de tensiune armonică, ritmuri sincopate și pasiune melancolică.
Una dintre cele mai emoționante lucrări ale sale este „Oblivion”, compusă în 1982. Piesa este lentă, introspectivă și dominată de o tristețe elegiacă. Deși scrisă inițial ca muzică de film Oblivion a devenit rapid o lucrare de sine stătătoare, extrem de populară. Versiunea din seara de joi 19 iunie a piesei Oblivion a fost o prelucrare a dirijorului Horváth József.
Melodia este lină, plină de suspine și suspans, cu o armonie bogată și senzuală. În versiunea clasică, bandoneonul duce linia principală, însoțit de pian, vioară și uneori orchestră de coadă. Există aranjamente – de la cvintet la orchestră simfonică.
Oblivion nu înseamnă doar „uitare”, ci evocă o stare de dor, pierdere și visare. Este una dintre cele mai lirice și universal emoționante creații ale secolului XX, dovadă a geniului lui Piazzolla de a transforma tango-ul într-o formă de artă profundă și durabilă.
George Gershwin – Rapsodia în albastru (1924). “Rhapsody in Blue”, compusă de George Gershwin în 1924, este una dintre cele mai emblematice lucrări muzicale americane ale secolului XX. Această piesă pentru pian solo și orchestră (sau ansamblu de jazz) a reușit să unească limbajul muzicii clasice cu spiritul jazz-ului emergent, dând naștere unui sunet unic, inconfundabil, care a devenit sinonim cu modernitatea, energia și optimismul Americii interbelice.
Lucrarea a fost comandată de Paul Whiteman, dirijor și lider de big band, pentru un concert intitulat „An Experiment in Modern Music”, care a avut loc la Aeolian Hall din New York pe 12 februarie 1924. Gershwin a fost invitat să contribuie cu o piesă care să reflecte noul sunet american. Se spune că inspirația ia venit în timp ce călătorea cu trenul, ascultând zgomotele și ritmurile locomotivei – o idee care se regăsește în ritmul pulsatoriu și în liniile curbe ale lucrărilor.
Piesa debutează cu unul dintre cele mai celebre solo-uri de clarinet din istoria muzicii: un glissando spectaculos care se înalță de la registrul grav până la acut. Acest început iconoclast stabilește imediat un ton jucăuș și plin de spontaneitate.
După introducerea clarinetului, pianul solo își face apariția, conducând tema principală – o melodie largă, alunecoasă, melancolică, dar expresivă, ce reflectă stilul blues-ului urban. În continuare, pianistul alternează între pasaje lirice și altele strălucitoare, cu elemente de jazz stridente, ritmuri sincopate și gesturi teatrale, evidențiind versatilitatea stilistică a compozitorului.
Gershwin nu a respectat forma concertantă tradițională; în schimb, a creat o piesă care curge liber, într-un montaj de episoade muzicale legate tematic, dar care exprimă o mare varietate emoțională: de la visare romantică până la exaltare ritmică.
Partitura originală a fost orchestrată de Ferde Grofé, aranjatorul lui Whiteman, într-o primă versiune pentru ansamblu de jazz. Mai târziu, Grofé a creat și o versiune completă pentru orchestră simfonică, care este astăzi cel mai des interpretată.
Premiera lucrării a fost un triumf. Publicul și criticii au fost impresionați de originalitate și vitalitate piesei, iar “Rhapsody in Blue” a devenit imediat un simbol al epocii jazzului. Lucrarea a contribuit decisiv la consacrarea lui Gershwin ca un veritabil pionier al fuziunii dintre muzica clasică și populară.
Astăzi, “Rhapsody in Blue” rămâne o lucrare definitorie pentru identitatea muzicală americană – un portret sonor al orașului New York, al modernismului, al visului american și al creativității nelimitate.
