Filarmonica din Arad a dedicat un concert special României. “LA MULȚI ANI, ROMÂNIA!” de joi 27 noiembrie, a fost o seară de capodopere simfonice, bijuterii sonore desprinse din tezaurul imaterial al muzicii clasice, pagini răscolitoare, expresive și pline de strălucire, prezentate într-un mozaic sonor în care virtuozitatea rapsodiilor lui George Enescu, a dansurilor lui Grigoraș Dinicu, Constantin Silvestri sau Constantin Dimitrescu se împletește cu muzica evocatoare și pitorească a unora dintre cele mai celebre miniaturi violonistice.
Baladele pentru vioară și orchestră de Ciprian Porumbescu și George Enescu, însoțite de idilica Serenadă de Mircea Chiriac a completat alături de spectaculoasă muzică a filmului Mihai Viteazul de Tiberiu Olah acest tablou sonor cu totul aparte. A fost o seară cu rapsodii, cu balade, cu dansuri, cu cele mai emblematice numere ale unei coloane sonore genială. Orchestra simfonică a Filarmonicii din Arad, dirijorul Cristian Neagu și violonistul Florin Gherghel au încântat spectatorii cu:
- George Enescu: Rapsodiile române nr. 1 și 2 op.11;
- George Enescu: Balada pentru vioară și orchestră op.4a;
- Constantin Dimitrescu: Dans țărănesc;
- Constantin Silvestri: Jocuri populare românești din Transilvania;
- Ciprian Porumbescu: Balada pentru vioară și orchestră;
- Grigoraș Dinicu: Hora staccato;
- Mircea Chiriac: Serenada;
- Tiberiu Olah: Suita din muzica filmului Mihai Viteazul – selecțiuni.
„Rapsodiile române nr. 1 și nr. 2, op. 11” de George Enescu sunt printre cele mai cunoscute creații ale muzicii românești și lucrările emblematice ale genialului compozitor, dirijor și violonist. Compuse în 1901, pe când Enescu avea doar 19 ani, rapsodiile dezvăluie sau maturitate artistică surprinzătoare, un simț orchestral rafinat și o inteligență muzicală care transformă materialul folcloric într-un adevărat spectacol simfonic. Ele nu sunt simple prelucrări, ci reinterpretări create cu un spirit romantic, dar și cu o rigoare clasică.
Rapsodia Română nr. 1 în La major, op. 11. Prima rapsodie este cea mai celebră și cea mai spectaculoasă dintre cele două. Este construită în jurul unei succesiuni de melodii populare extrem de cunoscute la începutul secolului al XX-lea, printre care „Am un leu și vreau să-l beau”, „Sârba lui Pompieru” sau „Ciobănașul”. Enescu nu le tratează ca pe niște teme izolate, ci le leagă organic într-o evoluție ce urmează intensificarea treptată a energiei, exact ca un ritual muzical al veseliei colective.
Lucrarea pornește într-o atmosferă caldă, lirică, cu o melodie cantabilă a viorilor și violoncelelor, evocând parcă începutul unei seri de sărbătoare la sat. Apoi, rapsodia se animează prin introducerea treptată a ritmurilor de dans, iar orchestra prinde o forță tot mai mare. Enescu demonstrează aici o stăpânire remarcabilă a culorilor orchestrale: suflătorii aduc detalii jucăușe, alămurile contribuie la momentele de triumf, iar percuția subliniază pulsul vital al dansurilor.
Ceea ce impresionează însă este modul în care Enescu păstrează caracterul autentic românesc fără a sacrifica eleganța simfonică. Orchestrația este luminoasă, strălucitoare, iar finalul rapsodiei se transformă într-o explozie de energie folclorică rafinată. Nu e de mirare că această lucrare a devenit unul dintre cele mai îndrăgite „ambasadoare” ale muzicii românești, interpretată de mari dirijori ai lumii, precum Leonard Bernstein, Sergiu Celibidache sau Lorin Maazel.
Rapsodia Română nr. 2 în Re major, op. 11. Dacă prima rapsodie este exuberantă, extrovertită și plină de culoare, Rapsodia nr. 2 este opusul său complementar: o meditație profundă, melancolică, în care Enescu explorează dimensiunea lirică a folclorului românesc. Ea este considerată de mulți muzicologi lucrarea mai matură, mai subtilă și mai poetică dintre cele două.
Rapsodia nr. 2 se bazează pe teme populare lente, mai ales doine și hore line. Enescu tratează melodiile cu o delicatețe de miniaturist, lăsând instrumentele să respire și să poarte fiecare inflexiune a frazei românești. Predomină timbrurile calde, iar viorile cântă adesea în registre visătoare, pe o țesătură armonică foarte fină.
Nu există elemente spectaculoase sau izbucniri ritmice; totul este construit pe nuanțe, pe subtilități și pe meșteșugul orchestral. Lucrarea aduce cu o pictură sonoră a unui peisaj românesc la apus — o lume liniștită, în care nostalgia și resemnarea își dau mâna. În comparație cu Rapsodia nr. 1, aceasta evită efecte exterioare și se apropie mai mult de lirismul profund întâlnit în lucrările de maturitate ale lui Enescu.
Cele două rapsodii formează un diptic perfect: una a bucuriei și vitalității, cealaltă a introspecției și poeziei. Împreună, ele surprind esența spiritului românesc într-o manieră care a cucerit publicul internațional timp de peste un secol.
Deși Enescu însuși, în anii săi de maturitate, considera rapsodiile lucrări de tinerețe și le interpreta mai rar, ele rămân un reper fundamental al creației sale. Datorită combinației de virtuozitate orchestrală, inventivitate și autenticitate, „Rapsodiile române” continuă să fie cântate pe toate marile scene ale lumii, reprezentând încă un simbol al identității culturale românești și una dintre cele mai frumoase sinteze dintre folclor și muzica simfonică europeană.
„Balada pentru vioară și orchestră” de Ciprian Porumbescu. Este una dintre cele mai încântătoare și reprezentative lucrări ale repertoriului românesc, o piesă care îmbină sensibilitatea lirică a compozitorului cu melancolia profundă a folclorului bucovinean. Creată în 1880, în perioada în care Porumbescu se află în plin elan creator, „Balada” vorbește nu doar despre măiestria sa muzicală, ci și despre trăirile intime, despre dorul și delicatețea ce l-au însoțit întreaga viață.
Lucrarea are un caracter profund cantabil, vioara fiind tratată ca o voce umană ce spune povestea prin fraze lungi, unduioase, încărcate de emoție. Deși relativ scurtă, „Balada” este structurată într-un arc expresiv bine definit, pornind de la un început meditativ, aproape confesiv, și evoluând către moment de intensitate dramatică, înainte de a reveni în final la calmul inițial. Orchestrarea, rafinată și discretă, nu acoperă niciodată vioara, ci o învăluie cu o paletă sonoră caldă, lăsând-o să-și desfășoare pe deplin timbrul dulce și clar.
Influențele folclorice sunt evidente și contribuie la farmecul aparte al piesei. Porumbescu se inspiră nu din citate direct, ci din atmosfera lirică a doinelor și cântecelor românești, transformându-le într-un limbaj romantic autentic. Rezultatul este o muzică ce pare să curgă firesc, cu accent de dor și visare, dar susținută de o construcție muzicală solidă și inteligentă.
Din punct de vedere expresiv, „Balada” este o adevărată confesiune muzicală. Se spune adesea că în spatele melodiei se ascunde povestea de dragoste neîmplinită dintre Porumbescu și Berta Gorgon, fiica unui pastor luteran, iubire stinsă sub presiuni sociale. Deși nu există o confirmare directă, sensibilitatea și intensitatea emoțională ale lucrărilor lasă loc unei astfel de interpretări romantice.
De-a lungul timpului, „Balada” a devenit o lucrare-simbol pentru cultura română, cântată de mari violoniști ai lumii și frecvent programată în concert și concursuri. Farmecul ei unic rezidă în capacitatea de a transmite o emoție sinceră, profund umană, într-un limbaj muzical accesibil, dar în același timp nobil și poetic.
Astăzi, „Balada pentru vioară și orchestră” rămâne una dintre cele mai iubite creații românești, un moment de pură sensibilitate care continuă să emoționeze publicul la fiecare audiție.
La Mulți Ani România!
