La finalul partidei pierdute ieri la Miercurea Ciuc, am văzut un antrenor, Adrian Mihalcea, fără doar și poate mâhnit, dar în același timp resemnat și căruia i-a „transpirat“ parcă și o doză de ușurare că a scăpat de ceea ce el a numit „nebunie“: speranța, dorința și ambiția suporterilor de a se califica în play-off. Înainte de a ne apleca mai atent asupra semnificațiilor acestei declarații, haideți să o recapitulăm în elementele ei care ne interesează în mod special:
„Văd o presiune, am numit-o nebunie, de calificare în play-off. Din partea tuturor, mai puțin a noastră, a staff-ului. Suntem într-o poziție bună, dar pentru a fi în play-off ai nevoie de mai mult, nu doar de o echipă care a avut la un moment dat un traseu foarte bun. (…) Sunt dezamăgit pentru că nu am reușit să adunăm puncte pentru obiectivul nostru, acela de a ne salva de la retrogradare”.
UTA este un caz curios. A stat întreg sezonul în zona locurilor de play-off, de multe ori chiar și dincolo de linia de demarcație a locurilor de elită, a avut serii de meciuri și rezultate extrem de convingătoare, a demonstrat un spirit extraordinar reușind de două ori să revină de la 0-3 pe teren propriu, a învins Universitatea Craiova în deplasare și Dinamo pe teren propriu, victorii concludente și obținute la capătul unor meciuri în care a fost detașat echipa mai bună, a fost înconjurată cu entuziasm de mii de arădeni, a fost susținută extraordinar atât acasă cât și la fiecare meci din deplasare de un grup de suporteri extrem de devotați și, cu toate acestea, în loc să se hrănească din propriile prestații și rezultate și din încrederea și entuziasmul suporterilor, Bătrâna Doamnă a ținut cu tot dinadinsul să-și taie singure aripile, speriată că ia prea multă înălțime.
De la începutul sezonului și până acum atât antrenorul cât și conducătorul clubului au repetat de nenumărate ori aceeași placă: UTA nu are obiectiv play-off-ul, UTA nu este pregătită pentru play-off, pentru UTA important este să se salveze de la retrogradare, UTA are un target intern de puncte fără legătură cu play-off-ul și, iată mai nou, UTA „nu are ce-i trebuie“. Când Coman declara la finalul meciului cu Rapid, supărat pe arbitraj, că „suntem mici“, Adrian Mihalcea s-a supărat, declarând că niciun jucător nu poate spune așa ceva despre el însuși. Se pare însă că dacă la nivel individual fiecare trebuie să se vadă „mare“, când vorbim de colectiv și (probabil) de club, lucrurile se schimbă și trebuie să ne acceptăm „micimea“. Sau cu alte cuvinte să fim înțelepți și să lăsăm deoparte „nebunia“.
Adrian Mihalcea nu și-a dus gândul până la capăt. Nu ne-a explicat prea clar ce-i lipsește UTA-ei pentru a ajunge în play-off. Că la nivel de lot UTA chiar stă bine; nu ca echipele „bogate“ (deși e discutabil cât de bogat e un CFR care a ajuns să-și amaneteze jucătorii pentru a-i putea plăti), dar suficient de decent încât să-și dorească mai mult decât să se bată pentru evitarea retrogradării. Superioritatea evidentă în joc față de echipele din acea zonă (ce-i drept, nu întotdeauna reflectată în scorul final, la fel ca și ieri), siguranța cu care echipa a mărșăluit în finalul lui 2025 chiar și în absența celui mai bine cotat jucător din lot (Tzionis) demonstrează acest lucru. Și atunci unde sunt lipsurile… cumva în afara gazonului?
Aici este momentul poate să ne aducem aminte de o altă declarație interesantă, făcută în urmă cu ceva vreme de Alin Roman, care la finalul meciului câștigat la Slobozia strecura în declarația sa următoarea frază: „Să vedem ce ne spune și conducerea, pentru că mai avem nevoie de un imbold și din partea lor.“ Ce-a urmat știm cu toții: în următoarele meciuri UTA a mai câștigat un meci, la Pitești, dar a pierdut 3! Ce să înțelegem de aici? Că imboldul nu a venit? Că dimpotrivă, jucătorilor li s-a transmis că aleargă spre țintă de unii singuri?
UTA se află în al șaselea an de prima ligă. Pentru unii asta este destul. Pentru alții, cei „nebuni“, această propoziție este urmată de continuarea dezamăgitoare „și nu a făcut niciun pas înainte“. Acea politică a pașilor mărunți, mult trâmbițată de actuala conducere în perioada de 5 ani în care UTA a stat în Liga 2 (pe buget de promovare asigurat aproape exclusiv de primărie, dar asta e partea a doua) s-a transformat în politica bătutului pasului pe loc. În tot acest interval de timp, deși are vizibilitate, expunere și acces la resurse materiale și umane incomparabile față de situația din eșaloanele inferioare, UTA nu a evoluat ca și club. Vedem aceeași politică de clan în fruntea acestuia, aceeași strategie de a trăi de pe azi pe mâine, aceeași improvizație și lipsă de profesionalism și de viziune în felul în care se iau deciziile. Mai mult, deși ar fi trebuit să crească economic, conducerea UTA-ei a ajuns aproape să pună clubul pe butuci din punct de vedere financiar, îngropându-l în datorii până la momentul în care a ajuns în anticamera insolvenței, de care ne-a scăpat probabil doar teama conducătorului că un administrator judiciar ar ajunge să-și bage nasul în actele clubului.
Pe acest fond iată că UTA nimerește un antrenor și un lot de jucători care se ridică peste nivelul clubului și care reaprind o scânteie de entuziasm în rândul suporterilor. Doar că acestea sunt lucruri periculoase (sau „nebunești“). Acestea pot îngroșa rândurile „nebunilor“ care cred că acest club care poartă moștenirea Baronului Neuman trebuie să vrea mai mult decât complacerea în balta mediocrității. De asemenea acestea pot deranja și partenerii de competiție, fiare sălbatice între care conducerea UTA-ei s-a strecurat cu șiretenie, camuflându-se în culorile mediului natural. Să nu fim naivi, în ultimii ani UTA a făcut pași importanți într-o singură direcție: și-a construit niște alianțe la nivelul campionatului, care o protejează de soarta pe care a avut-o în 1993-1995 sau 2002. Însă în acest ecosistem trebuie să-ți cunoști locul, altfel ești exclus din joc. Iar ca să îți câștigi un loc mai bun la „masa șmecherilor“ (după cum se exprima plin de tâlc Costache după meciul cu CFR), trebuie să poți. Iar UTA (a se citi conducerea) nu poate. Asta este ceea ce cred că au încercat să ne transmită atât Mihalcea cât și jucătorii în ieșirile lor publice din ultimele luni.
Sigur că ne-ar fi plăcut nouă „nebunilor“ să vedem din partea echipei și a antrenorului mai multă rebeliune („nebunie“?), mai multă dorință de a ieși din granițele în care li s-a îngăduit (direct sau subliminal asta doar ei știu) să se exprime. Reacțiile de furie asupra lor venite pe rețelele sociale sunt poate nedrepte însă explicabile. Nimeni nu e urât mai mult decât cel care te face să visezi după care tot el te trezește cu o pereche de palme. Însă principalii vinovați că UTA e ținută în mediocritate nu sunt nici Mihalcea, nici Costache, nici Odada și nici Van Durmen. Principalul și singurul cu adevărat vinovat este Alexandru Meszar, cel care de ani de zile este depășit de postura pe care și-a asumat-o, însă din orgoliu, prostie sau alte interese, continuă să țină UTA prizonieră și încet sau sigur să o împingă spre dezastru. Pentru că, nu trebuie să avem iluzii, mediocritatea jilavă în care se bălăcește UTA nu înseamnă stabilitate. În fotbal, la fel ca în viață, atunci când ai încetat să urci (sau măcar să te strădui să urci), începi să cobori. Iar un loc 8, 10 sau 12, oricât de liniștitor ar fi el pentru unii, nu poate șterge milioanele de euro datorii care trag precum un bolovan de picioarele încătușate ale Bătrânei Doamne.
În final, un gând despre „nebuni“. Probabil că „înțelepciunea“ celor care pretind că-i reprezintă a fost un duș rece. Cum duș rece au fost pentru alții tratamentele contra „nebuniei“ din sezoanele trecute, care i-au făcut să nu mai vină la stadion. UTA nu a avut în acest campionat niciun meci jucat cu casa închisă, iar locurile goale din stadion s-au înmulțit vizibil, în special în peluză, acolo unde era „casa de nebuni“. Probabil că după aceste noi lecții de viață venite de la cei care ne-au mai explicat încă odată cum că „decât sărac la oraș, mai bine-n satul tău fruntaș“ sau „capul plecat sabia nu-l taie“, numărul „nebunilor“ de pe Arena „Francisc Neuman“ va scădea și mai mult. În acest ritm, în cazul în care conducerea va reuși cu susținere sistemică să rostogolească în continuare datorii și să păcălească logica și regulile, UTA probabil va sărbători 10 ani de Liga 1 cu vreo 1.000 de „înțelepți“ în tribună. Asta vă doriți?
