România a învis cu 27-26 Polonia în ultimul meci jucat la Campionatul Mondial de Handbal Feminin. Turneul continuă cu fazele eliminatorii, însă fără România care părăsește competiția la finalul grupelor principale. Naționala lui Florentin Pera termină campionatul pe locul 10, ratează calificarea la turneul preolimpic și, odată cu ea, obiectivul principal pe care îl avea această echipă, anume participarea la Jocurile Olimpice. Eșecul de mai sus vine într-un context ce poate părea bizar, acela în care România are cel mai puternic campionat intern în handbalul feminin. Atrase de salariile mari comparativ cu felul cum se plătește în Danemarca, Norvegia, Franța sau Germania, multe dintre cele mai bune jucătoare ale lumii au semnat cu echipele românești, transformând Liga Florilor într-un adevărat „Premier League“ al handbalului. Cu toate acestea, cele mai bune și mai bogate echipe ale României, CSM București și Rapid, nu reușesc de ani buni să se apropie de trofeul suprem la nivel de club, Liga Campionilor, iar naționala noastră iată nu doar că nu se mai bate pentru medalii dar nu reușește să își îndeplinească nici măcar obiective minimale.
S-a vorbit mult în aceste zile despre faptul că numărul foarte mare de jucătoare străine din campionatul României este cauza principală pentru care naționala noastră nu este competitivă. S-a adus argumentul că din cauza acestor jucătoare străine, componentele echipei naționale nu prind locuri de titulare la echipele de club, joacă puțin iar asta le-a afectat și prestația la Campionatul Mondial. Îmi permit să nu fiu de acord cu acest punct de vedere, care pornește de la o premisă reală dar ocolește adevărata problemă, care este de fapt valoarea acestor jucătoare. Pentru că titularizarea la o echipă nu reprezintă un drept ci un merit pe care ți-l câștigi. Fetele noastre nu sunt titulare la respectivele echipe tocmai pentru că sunt inferioare valoric străinelor din echipă. Inexistența acestora din urmă nu le-ar crește valoarea jucătoarelor noastre ci, prin lipsa concurenței, le-ar oferi o falsă imagine a posibilităților lor; drept dovadă, acolo unde există valoare, concurența străinelor nu este un impediment, cel mai recent exemplu fiind al portarului Diana Ciucă, titulară la Rapid. Sau crede cineva că jucătoare ca Huțupan, Vărzaru, Elisei sau Lecușanu, care au jucat la cele mai bune echipe ale lumii ar fi fost rezerve la CSM, Rapid sau Bistrița?
Problema de fond nu este prezența jucătoarelor străine în campionatul românesc. Fiindcă vorbim de jucătoare de mare calitate, acestea aduc plus valoare și reprezintă un factor de progres pentru orice jucătoare româncă tânără, care poate învăța zi de zi de la niște colege de mare calitate. Problema o reprezintă valoarea insuficient de ridicată a „produselor“ din laboratoarele de la tineret și juniori ale handbalului românesc. În spatele poleielii aurite a unui campionat foarte ridicat valoric, se ascund echipe de copii și juniori care joacă și se pregătesc în condiții insalubre, pregătiți de antrenori prost plătiți, cu mijloace materiale înapoiate și într-un mediu toxic în care scandalurile de arbitraj și organizare sunt la ordinea zilei. De ce se întâmplă acest lucru? Pentru că handbalul românesc este finanțat și condus de oameni pe care nu-i interesează decât propriul interes, care este cel al capitalului politic și al consolidării funcțiilor bine remunerate.
Problema campionatului românesc de handbal feminin nu o reprezintă jucătoarele străine ci faptul că salariile lor sunt suportate de la bugetul public, adică de primării. Decizia în ceea ce privește alocarea acestor sume mari din bugetul comunităților către aceste cluburi este luată politic, de oameni politici, iar scopul pentru care sunt finanțate aceste echipe nu este altul decât capitalul electoral adus de performanța sportivă. Acesta este și motivul pentru care toți acești bani sunt direcționați către contractele unor jucătoare de mare valoare, în loc ca măcar o parte dintre ei să fie investiți în infrastructura sportivă și mai ales în centrele de copii și juniori. Acestea din urmă însă nu aduc voturi așa cum o face o participare în cupele europene cu sala arhiplină și fudulia de a aduce pe „moșia“ ta una sau mai multe vedete mondiale. Ori în aceste condiții nu prea au de unde să apară generații de valoare nu cazuri sporadice de handbaliste înzestrate genetic cu un talent ieșit din comun. Sigur, este minunat să ai o Cristina Neagu care a dominat handbalul mondial în ultimul deceniu dar la umbra ei ce crește?
De ce spuneam la început că acest eșec este al întregului sport românesc? Pentru că mecanismul analizat mai sus nu este o excepție din handbal ci o regulă în tot sportul românesc, începând cu fotbalul. Într-o societate așezată normalitatea este următoarea: sportul profesionist este un business care produce bani și tocmai de aceea este apanajul exclusiv sau măcar majoritar al companiilor private, în timp ce autoritățile centrale sau locale investesc banii publici în acea zonă a sportului care este de utilitate publică: sportul școlar și sportul amator. Dacă toți banii publici care sunt tocați sau splălați în acest sac fără fund al salariilor sportivilor profesioniști ar fi direcționat către baze sportive în fiecare localitate sau cartier (cu tot cu întreținerea lor), în programe de promovare și susținere a sportului amator, în programe de educație pentru sport și competiții școlare, am avea nu doar o populație mai sănătoasă (lucru care ar trebui să fie adevăratul scop al politicilor publice în materie de sport) ci și o arie de selecție mult mai mare pentru cluburile profesioniste; iar pentru finanțarea acestora din urmă ar fi suficientă o legislație care să încurajeze investițiile private, așa cum se întâmplă și în alte țări, pentru că nu e nevoie să inventăm roată. În acest cadru investițiile private în sport ar reflecta cu fidelitate interesul real pentru sport la nivelul societății românești: cu cât ar fi mai mare interesul și participarea publicului, cu atât ar crește și aceste investiții.
Nenorocirea e însă aceea că sistemul existent în prezent convine prea multora dintre cei care au în mână pâinea și cuțitul, pentru a fi mari speranțe de schimbare. Politicienilor le convine să finanțeze sportul profesionist (nu-i credeți când se plâng ipocrit că asta ar fi o piatră de moară, mint de îngheață apele) pentru că asta le aduce beneficii electorale dar și posibilitatea de a se folosi de aceste cluburi ca de toate societățile publice, numai bune de hrănit clientela politică. Iar celor care conduc federațiile iarăși le convine deoarece același politic le asigură un loc călduț, le asigură finanțare, ei aproape că nu mai trebuie să facă nimic. Au trecut 30 de ani de la trecerea României la capitalism (așa cum e el) dar sportul românesc prin reprezentanții săi de frunte e încă tributar mentalității „statul să ne dea“ sau „statul să ne facă“.
Din păcate atât publicul de sport cât și noi media, ne complacem într-un fatalism care nu clintește cu absolut nimic acest status quo călduț pentru majoritatea celor implicați. Ne văităm că nu e bine, culmea de cele mai multe ori conștientizăm de ce nu e bine, dar cu toate acestea continuăm să girăm prin pasivitate și participare această mascaradă ridicolă care este sportul românesc. Strămoșescul „rău cu rău dar mai rău fără rău“ e motorul din spatele acestei mentalități de orchestră care cântă jalnic și fals pe puntea unui Titanic care se scufundă. Dar, până ce ne ajunge apa în gură, mai consumăm un can can, mai disecăm un succes care nu ne face cu nimic mai buni decât ieri și mai folosim niște antrenori sau sportivi pe post de paratrăsnet pentru toate frustrările noastre sociale.
„Mens sana in corpore sano“? Să fim serioși, mai degrabă „panem et circenses“
Felicitari pentru articol!