De vreo două decenii, în special după apariția rețelelor de socializare, care au contribuit decisiv la dezinhibarea libertății de etichetare și insultă, România este teatrul unui război civil între două triburi: Deștepții și Proștii. Ceea ce face acest război cu adevărat fascinant este că absolut toți combatanții își revendică apartenența la primul trib, aflat într-o perpetuă luptă cu adversarii plasați fatalmente în rândul celui de-al doilea; mizele sunt și ele dintre cele mai diverse: de la salvarea și propășirea nației până la orgoliul personal de a fi de partea „adevărului“.
Înainte de a încerca să descâlcim vreun sens din acest război, haideți să punem cărămizile de la temelia acestui demers prin recurgerea la definiția pe care o dă celor doi termeni Dicționarul Explicativ al Limbii Române, în varianta sa online, pentru că suntem și noi, nu-i așa, moderni și în pas cu vremurile. Așadar, conform dexonline.ro:
DEȘTEPT = „Care înțelege cu ușurință și exact ceea ce citește, aude, vede; ager la minte.“ Sau, derivat, definiția acțiunii de A DEȘTEPTA: „a deveni conștient, a ajunge să înțeleagă, să-și dea seama de realități“
PROST = „Lipsit de inteligență, fără judecată, fără minte. Credul, naiv“
Așadar, putem concluziona că etichetarea de „prost“ sau „deștept“ este lipită asupra cuiva în funcție de modul în care înțelege sau nu o realitatea obiectivă care nu presupune existența mai multor puncte de vedere asupra ei. Cel mai banal exemplu: dacă în mijlocul unui ger năprasnic ieși afară în tricou și nu înțelegi de ce tremuri de frig, asta denotă o inabilitate de adaptare la o realitatea simplu de verificat și măsurat, precum și o incapacitate de analiză a cauzei care provoacă starea de disconfort. Cu cât este mai ușor observabilă și analizabilă respectiva realitate obiectivă, cu atât mai clar se conturează încadrarea subiectului incapabil de înțelegere a ei în categoria „proștilor“.
Simplu nu? Nu chiar. Lucrurile se complică în momentul în care începem să analizăm la rece câte dintre subiectele care împart lumea în „deștepți“ și „proști“ țin cu adevărat de o realitate obiectivă. Oare de fiecare dată în care ne declarăm șocați de incapacitatea cuiva de a adera la un principiu, o idee, o viziune sau un scenariu, respectivele lucruri chiar țin de o realitate în care putem să definim dincolo de orice îndoială o legătură vizibilă, demonstrabilă între cauze și efecte, între premisă, desfășurare și concluzie? Câte dintre teoriile noastre despre lume, viață sau societate (ca să enumăr doar cele mai importante exemple) sunt mai mult decât teorii, sunt realități? Oare câte dintre „adevărurile“ noastre pentru care vărsăm zilnic sânge virtual rezistă unei analize microscopice a faptelor, dovezilor, argumentelor, efectelor, rezultatelor, în așa fel încât să poată fi plasate dincolo de limita contestabilității? Și oare ceea ce ne mână în luptă să le apărăm cu ferocitate este valoarea lor de adevăr sau intensitatea cu care ne-am atașat noi de ele și măsura în care ne-am clădit propriile vieți în funcție de astfel de teorii pe care le-am ridicat la rang de credințe? Până la urmă istoria omenirii e plină de „adevăruri“ în numele cărora s-a ucis și s-a murit, pentru ca peste doar câteva generații ele să fie puse într-un muzeu al ideilor de ceară sau chiar date la topit în crematoriul istoriei.
Dar haideți să admitem totuși că există uneori și asemenea realități obiective și că în ciuda evidenței, există oameni care se raportează aparent total irațional la astfel de realități măsurabile sau pentru care există dovezi incontestabile. În spatele acestui refuz al conformismului chiar și față de cele mai strigătoare evidențe, stă întotdeauna prostia, adică incapacitatea de a înțelege o astfel de realitate? Nu; și probabil că fiecare dintre noi a întâlnit în viață situații în care oameni altfel complet rezonabili, se comportă totalmente irațional vizavi de o situație altminteri clară. Cum vorbim de oameni cu o capacitate dovedită de a se ancora în realitate, devierea punctuală nu poate fi pusă pe seama prostiei. Și dacă nu e prostie, atunci ce poate fi? Nebunie de moment? Răspunsul e probabil mai puțin dramatic.
De multe ori adevărul (ăla măsurabil prin dovezi, fapte, cifre etc) are „prostul“ obicei de a se revela pe parcursul sau chiar spre finalul unui proces, abia după ce percepția mai mult sau mai puțin generală asupra subiectului deja s-a format. Acest lucru face ca acceptarea și nu înțelegerea lui să fie foarte dificilă. Nu-i așa că vi s-a întâmplat măcar o dată în viață să vă formați o părere foarte bună despre cineva, pentru ca la un moment dat să descoperiți că personajul respectiv e o canalie? Știm cu toții cât de greu de acceptat e un asemenea adevăr, în ciuda evidențelor. Și cu cât cantitatea de investiție (fie ea sentimentală, morală sau materială) e mai mare și / sau pe o perioadă mai lungă de timp, cu atât mai greu este să accepți că în tot acest timp te-ai închinat la un idol fals, fie el o idee sau o persoană în carne și oase. Nu e vorba doar de orgoliul rănit ci și de o sumedenie de ramificații în construcția interioară sau în viața personală, care ar duce la adevărate cutremure dacă noua realitate s-ar prăbuși brutal peste acest eșafodaj.
De multe ori când vedem că cineva se agață cu îndărătnicie și chiar cu violență de lucruri care nu stau sau nu mai stau în picioare, e un semn că pentru acel om renunțarea la acel „adevăr“ ar însemna că probabil întreaga lui viață i s-ar da peste cap. Cu toții suntem prinși în malaxorul unei societăți căreia încercăm să-i găsim un sens și în care încercăm să ne găsim un loc. Odată ce credem că le-am găsit, e de-a dreptul traumatic să plonjăm înapoi în haos. Siguranța, securitatea nu sunt concepte care țin doar de realitatea exterioară, ele sunt fundamentale și pentru echilibrul interior al omului. Cu toții avem nevoie de ancore în viața noastră iar în momentul în care solicităm oamenilor să le ridice, trebuie să fim conștienți de ce presupune asta; iar această conștientizare se numește empatie; sau poate fi propria experiență de viață… asta dacă știm să ne raportăm corect la realitățile obiective ale propriei existențe… adică să fim deștepți.
Dincolo de asta și contextul social în care trăim favorizează capacitatea tot mai redusă de a ne raporta obiectiv la o teorie, situație sau persoană. Suntem produsele unui sistem educațional bazat pe memorare. Cel puțin eu, generația mea și cele anterioare am fost formați în laboratoarele unei școli în care nota la Limba și Literatura Română era determinată de capacitatea de a memora comentarii literare gata întocmite de către profesor. Pentru mine a fost simptomul cel mai evident al bolii de care a suferit (și din câte aud suferă în continuare) școala românească, aceea de a atrofia ceea ce era menirea ei să dezvolte: spiritul critic, capacitatea de a pune întrebări, de a chestiona, de a căuta, de a analiza. Școala românească a vărsat generații după generații pregătite să înghită pe nemestecate „adevăruri“ dictate de o ierarhie superioară, precum niște „comentarii literare“ la propriile vieți. Peste asta a venit tăvălugul tranziției în care instabilitatea economică a făcut ca imensa majoritate a timpului să fie ocupat cu lupta pentru supraviețuire materială. În acești ultimi 30 de ani a fost tot mai puțin timp și tot mai puțină energie pentru studiu, lectură, introspecție, dezbateri. Iar bomboana de pe colivă a reprezentat-o apariția internetului și a rețelelor sociale, gata să îți livreze orice răspuns și orice stimul printr-un singur click. Exercițiul cognitiv, răbdarea, practica de a căuta cu toate surprizele ce apar pe parcursul unui asemenea demers sunt niște atribute pe care le-am distrus cu precădere în acest ultim deceniu.
Ținând cont de cele de mai sus, parcă nu mai pare atât de surprinzător felul în care suntem capabili să ne insultăm și să ne „luăm de gât“ reciproc pe rețelele sociale, pe cele mai diverse teme, de la teorii politice, realități sociale sau starea clubului de fotbal al cărui suporteri suntem. Cu ce cred că suntem mulți de acord (sau sper) este că această stare de beligeranță continuă nu ne face bine nici ca societate, nici ca și colectivități și nici ca persoane. Dar cum ieșim din asta? Iată câteva propuneri:
Dacă tot pretindem celorlalți spirit critic, hai să-l exercităm întâi fiecare dintre noi. Înainte de a susține și a combate în sprijinul unei idei sau teorii, hai să o trecem prin filtrul unei analize lucide pornind de la ce e verificabil și demonstrabil în acea idee. La finalul procesului putem să avem o imagine clară dacă respectiva idee sau teorie se încadrează la realitatea obiectivă sau la valoare subiectivă. Iar dacă se încadrează în a doua categorie, poate modul în care o prezentăm și o susținem ar trebui să fie unul adecvat, adică având un ton mai degrabă relaxat decât unul inchizitorial; pentru că până la urmă propriile valori subiective nu pot fi impuse altora, decât dacă acceptăm că suntem niște tirani, fie ei și doar ideatici.
Să fim deschiși la punerea în discuție, în analiză, în malaxorul combaterii chiar și a realității obiective, a adevărurilor incontestabile în măsura în care ele există. E un exercițiu util și care ne ajută să ne întreținem în formă optimă „musculatura“ spiritului critic. Până la urmă dacă acceptăm să intrăm în jocul de a demonstra evidența, evidența va rămâne la suprafață (că altfel nu ar fi evidență). În schimb dacă ne obișnuim să clamăm inutilitatea sau chiar caracterul ireverențios al dezbaterii pe aceste adevăruri, ne putem trezi că ne pierdem exercițiul întrebării, al contestării și nu-l vom mai avea la îndemână atunci când chiar suntem în fața unor idei sau teorii care merită chestionate, contestate, puse sub lupă, ceea ce e infinit mai grav deoarece reflexul de a accepta „adevăruri“ gata împachetate și livrate e sămânța din care se nasc tiraniile.
Să acceptăm că există oameni pe care nu-i putem convinge să abandoneze pe nepusă masă niște convingeri, oricât de iraționale ni s-ar părea nouă. Și poate că pentru echilibrul lor interior nici nu e de dorit asta. Fiecare om e o lume în sine și dreptul nostru de a răvăși, de a da peste cap într-o formă brutală o asemenea lume e totuși chestionabil. Adevărul (în măsura în care e mai mult decât o opinie subiectivă) are ritmul lui de a se înnădi în viața omului, la unii mai rapid, la alții mai lent, la unii mai plenar și cu forță, la alții mai insidios. Respectul pentru ritmul interior al fiecăruia, pentru spațiul personal, poate fi și el o valoare în sine, nu doar succesul unui apostolat iluzoriu și pe care de multe ori ni-l asumăm samavolnic, îmbrăcându-ne cu o haină de misionar zelos. Și până la urmă câtă valoare mai are un adevăr pe care-l impui cu forța?!
Să contribuim la marele dar pe care-l avem ca ființe conștiente de sine, dotate cu intelect și rațiune: conversația. Să vorbim unii cu alții, în special în contradictoriu. Ne testăm astfel ideile, dar în același timp ne întărim și umanitatea, pentru că nimic nu e mai dătător de optimism decât conștientizarea faptului că poți polemiza cu cineva, dar în același timp să păstrezi nealterată legătura afectivă și spirituală cu acea sau acele persoane. E un exercițiu demn de a fi aplicat cât mai des pentru că ascute înțelegerea și educă răbdarea. Arta conversației este poate esența civilizației pentru că la bază, formele de organizare umană au tocmai această conversație pe care mai mulți indivizi o au despre cum pot trăi mai bine împreună. Cu un singur amendament: această conversație e mult mai eficient a se desfășura față în față și nu pe rețelele sociale, construite în asemenea fel încât să hrănească ego-ul și nu dialogul.
Așadar „deștepți“ sau „proști“? Cred că pentru destui dintre noi viața este o continuă pendulare între cele două borne. Deoarece capacitatea de a găsi informații, de a le înțelege, de a le aplica, precum și exercitarea din reflex a spiritului critic nu sunt niște abilități date ci mai degrabă construcții la care muncim permanent pentru a le ridica, întreține și extinde. Iar ca orice construcții, ele uneori se mai și năruie. Căci cine n-a exclamat măcar o dată în viață „Vai ce prost am fost!“?!
