Cea de-a XI-a ediție a Festivalului Internațional “Toamna Muzicală Arădeană” are loc în perioada 7 – 21 Noiembrie 2024, la Sala Palatului Cultural Arad. Filarmonica de Stat din Arad, Corul Academic al Filarmonicii Arad și invitații lor vor susține șase concerte dedicate acestui eveniment muzical de excepție.
Festivalul Internațional “Toamna Muzicală Arădeană” 2024 este o ediție care se adresează tuturor vârstelor, de la copii, până la seniori, tuturor celor care iubesc muzica simfonică. Vor fi și mulți invitați din străinătate, dar și artiști familiarizați cu scena Palatului Cultural din Arad.
Seara de 7 noiembrie 2024, deschiderea Festivalului Internațional “Toamna Muzicală Arădeană”, se desfășoară sub auspicii extraordinare, fiind realizată în parteneriat cu Concursul și Festivalul Internațional George Enescu, un eveniment desfășurat sub Înaltul Patronaj al Președintelui României și finanțat de Guvernul României prin Ministerul Culturii.
Primul spectacol a debutat azi la Sala Palatului Cultural, un concert simfonic. Dirijorul Cristian Oroșanu și solista Mayumi Kanagawa (SUA) au încântat publicul meloman arădean care a umplut sala cu:
- Ludwig van Beethoven Creaturile lui Prometeu, uvertura op. 43
- Robert Schumann Concertul pentru vioară și orchestră în re minor
- Ludwig van Beethoven Simfonia a VII-a în la major, op.92
Mayumi Kanagawa (Statele Unite ale Americii), violonista câștigătoare a ediției din acest an a Concursului Internațional George Enescu, deschide Festivalul de toamnă al Filarmonicii din Arad, oferind amploarea cuvenită vârfului de an muzical, printr-un eveniment concertistic extraordinar, pe care îl marchează alături de apreciatul dirijor roman Cristian Oroșanu.
Concertul pentru vioară și orchestră de Robert Schumann este partitura propusă de Mayumi Kanagawa pentru această primă prezență în circuitul stagiunilor Filarmonicilor din România, un ópus de repertoriu al violonistei, a cărei versiune interpretativă, expusă pe scene de prestigiu, este recunoscută și validată în paginile cronicilor de specialitate. „… cu sunetul ei aproape ca de violă, ea a transfigurat agitația dintre geniu și nebunie din concertul pentru vioară al lui Schumann într-o frumusețe emoționantă” (Frankfurter Allgemeine Zeitung).
Creaturile lui Prometeu, uvertura op. 43 este o piesă orchestrală de Ludwig van Beethoven, scrisă în 1801 pentru baletul cu același nume. Lucrarea este inspirată de mitul lui Prometeu, titanul din mitologia greacă. Baletul explorează povestea lui Prometeu, care folosește darul divin pentru a insufla viață, pentru a aduce cunoașterea umană mai aproape de idealul zeilor și pentru a învăța creaturile sale despre frumusețea artei, a științei și a virtuții.
Uvertura op. 43 este o compoziție de sine stătătoare și aduce esența întregii opere într-o piesă orchestrală intensă și plină de energie, fiind totodată una dintre primele compoziții ale lui Beethoven inspirate de teme mitologice. Lucrarea debutează cu o introducere solemnă, marcând un început dramatic, apoi se transformă într-o secțiune rapidă, exprimând o bucurie a creației. Această surprinde energie creată a lui Prometeu și entuziasmul său pentru viață și cunoaștere. Tensiunea crește printr-un schimb de motive între diferite secțiuni orchestrale, sugerând conflictele interioare și sacrificiile titanului.
Partea finală a uverturii reflectă triumful cunoașterii, culminând cu o explozie de energie și optimism. Stilul vibrant, energic al lui Beethoven este clar prezent, iar lucrarea transmite o combinație între umanism și eroism, oglindind valorile Iluminismului – curajul de a explora necunoscutul și dorința de a înfrunta limitate impuse de zei.
Lucrarea Creaturile lui Prometeu a devenit un simbol al ideilor revoluționare ale epocii și oferă o perspectivă asupra viziunii lui Beethoven despre progres și puterea creată umană. Deși inițial scrisă pentru balet, uvertura a dobândit o popularitate de sine stătătoare, fiind recunoscută pentru forța și frumusețea sa orchestrală.
Concertul pentru vioară și orchestră în re minor de Robert Schumann. Compus în 1853, este o lucrare neconvențională și fascinantă, fiind ultimul concert compus de Schumann înainte de declinul său mental. Această lucrare este învăluită de un aer melancolic și intens, trădând luptele interioare și complexitatea emoțională a compozitorului.
Concertul începe cu o primă mișcare, In kräftigem, nicht zu schnellem Tempo (Cu putere, dar nu prea repede), care aduce o atmosferă gravă și misterioasă. Schumann folosește o temă inițială sumbră, aproape solemnă, care contrastează cu izbucnirile de pasiune și neliniște. Solistul devine un povestitor emoțional, având moment de introspecție, dar și accent dramatice. Această structură neobișnuită reflectă schimbările de stare și ritmul tulburător al gândurilor, tipice stării mentale a lui Schumann în perioada compunerii.
Mișcarea a doua, Langsam (Lent), introduce o liniște lirică, ca o poezie emoționantă. Vioara cântă o temă melancolică, aproape fragilă, evocând o atmosferă de vis și nostalgie. Aici, Schumann explorează idei delicate și expresive, iar vioara este mai mult deasupra orchestrei, creând o conversație emoțională.
Finalul, Lebhaft, doch nicht schnell (Viu, dar nu rapid), aduce un sentiment de energie reținută. Schumann schimbă direcția către o muzică vibrantă, cu ritmuri dansante și teme folclorice, aproape ca o celebrare a vieții. Totuși, tema principală rămâne introspectivă și tensionată, ca o amintire a umbrelor care au marcat viața compozitorului.
Considerat o lucrare atipică și profund personală, Concertul pentru vioară și orchestră în re minor nu a fost interpretat în timpul vieții lui Schumann și a rămas necunoscut publicului până în 1937. Astăzi, concertul este văzut ca un testament emoționant al geniului său, aducând la suprafață. trăirile tumultuoase care i-au modelat creația.
Simfonia a VII-a în la major, op. 92 de Ludwig van Beethoven, este o capodoperă a exuberanței ritmice și a energiei. Compozitorul a descris-o ca fiind „una dintre cele mai fericite” dintre lucrările sale, fiind terminată în 1812, într-o perioadă în care Beethoven se simțea revitalizat de peisajele naturale și de inspirația întâlnirilor cu prietenii apropiați. Deși marcat de surzenia sa în avansare, simfonia emană o vitalitate și o forță ritmică unice, fiind recunoscută pentru fluxul ei vibrant și necontenit.
Simfonia debutează cu un Poco sostenuto impunător, o introducere grandioasă care pregătește ascultătorul pentru ritmurile energetice ce urmează. După această deschidere solemnă, începe prima mișcare propriu-zisă, Vivace, cu un caracter dansant și plin de energie. Beethoven dezvoltă o temă ritmică, repetată și intensificată prin variații, creând o stare de euforie și anticipare.
A doua mișcare, Allegretto, este una dintre cele mai îndrăgite secțiuni din întreaga viață a creației. Este contemplativă, gravă, cu o temă simplă, repetitivă, dar profund emoționantă. Această secțiune creează un contrast puternic, aducând o notă de solemnitate ce a captat întotdeauna publicul.
A treia mișcare, Presto, este o explozie de veselie și vivacitate, cu ritmuri jucăușe și o atmosferă de dans popular. Beethoven reia tema de bază într-un mod energic, cu secvențe pline de dinamism.
Simfonia se încheie triumfal cu Allegro cu brio, un final exuberant, caracterizat prin pulsații ritmice și o intensitate crescândă. Această mișcare este adesea văzută ca să celebreze a vieții, plină de forță și optimism.
Întreaga simfonie captează esența spiritului revoluționar și vitalitatea specifică lui Beethoven. Aceasta a fost considerată „apoteoza dansului” de către Wagner și rămâne una dintre cele mai captivante lucrări ale compozitorului, fiind apreciată pentru intensitatea și entuziasmul său contagios.
