Joi 15 mai a fost o premieră pe scena Palatului Cultural din Arad. Concertul “Damnațiunea lui Faust” de Hector Berlioz a fost rezultatul unei colaborări între Orchestra și Corul Filarmonicii Banatul Timișoara și Orchestra și Corul Filarmonicii Arad sub bagheta dirijorului Sascha Goetze pentru cele două filarmonici și a dirijorilor Iosif Todea și Robert Daniel Rădoiaș pentru corurile filarmonicilor din Timișoara și Arad.
Concertul a fost parte din cadrul Festivalului Internațional Timișoara Muzicală, ediția a XLIX-a. Concertul “Damnațiunea lui Faust” de Hector Berlioz, o partitură care fascinează prin muzica ei, prin amestecul de grandoare și intimitate, de frumusețe rafinată și stridență a fost o audiție ieșită din obișnuit, excepțională, unică, ambițioasă.
„Damnațiunea lui Faust” de Hector Berlioz, una dintre cele mai vaste și provocatoare partituri ale literaturii vocal-simfonice universal. Considerată o raritate în repertoriul simfonic al zilelor de azi, realizarea ei pe scenele Filarmonicilor din Arad (Joi, 15 mai 2025, ora 19.00) și Timișoara (Vineri, 16 mai 2025, ora 19.00) este rezultatul conlucrării dintre ansamblurile celor două instituții, Orchestra și Corul Filarmonicii Banatul Timișoara și Orchestra și Corul Filarmonicii Arad, a dirijorilor de cor, Iosif Todea și, respectiv Robert Daniel Rădoiaș, a conducerii muzicale a ansamblului, semnată de dirijorul Sascha Goetzel și a unei distribuții internaționale de soliști:
- Mezzosoprana Svetlina Stoyanova (Marguerite)
- Tenorul Mickael Spadaccini (Faust)
- Basul Petri Lindroos (Méphistophélès)
- Basul Lucian Oniță (Brander)
- Soprana Virginia Maria Oniță (vocea angelică).
Muzica lui Hector Berlioz (1803–1869) este un vârf al romantismului francez, distinctă prin forța expresivă, inovația orchestrală și caracterul narativ. Spre deosebire de contemporanii săi, Berlioz nu a fost un virtuoz al pianului, ci un compozitor cu o imaginație vizuală și dramatică ieșită din comun. Muzica sa este adesea comparată cu o frescă sonoră, bogată în culori și emoții extreme.
Una dintre cele mai importante contribuții ale lui Berlioz a fost în domeniul orchestrației. Tratatul său “Grand traité d’instrumentation et d’orchestration modernes” a influențat generații de compozitori, de la Wagner până la Mahler. El a folosit orchestra ca pe un instrument vast, capabil să redea totul, de la șoapte abia auzite până la explozii sonore. Berlioz nu se teme de efecte spectaculoase: combinații neobișnuite de instrumente, timbre rare, utilizarea expresivă a tăcerii.
În plan tematic, muzica lui Berlioz este adesea autobiografică sau literară. “Symphonie fantastique” (1830), una dintre capodoperele sale, este un exemplu de simfonie programatică, inspirată de propria pasiune pentru actrița Harriet Smithson. Alte lucrări mari, precum Harold en Italie, “Roméo et Juliette” sau “La Damnation de Faust”, sunt tot atâtea punți între muzică și poezie, teatru sau mit.
Stilul său este intens, teatral, uneori grandios, alteori melancolic, cu linii melodice largi și armonii îndrăznețe. Deși contestat în timpul vieții, Berlioz este astăzi recunoscut unul dintre cei mai importați inovatori ai secolului XIX, un spirit liber care a noi drumuri pentru muzica simfonică, lirică și dramatică.
„La Damnation de Faust” de Hector Berlioz. Este una dintre cele mai ambițioase și neobișnuite lucrări ale romantismului muzical francez. Compusă între 1845 și 1846, această „legendă dramatică” nu este o opera în sensul clasic, nici o cantată, nici o lucrare strictă simfonică — ci o combinație originală a acestor forme, caracteristică geniului inovator al lui Berlioz. Lucrarea este inspirată din „Faust” de Johann Wolfgang von Goethe, dar nu urmează integral povestea germană, oferă o viziune proprie, poetică și profund romantică asupra conflictului dintre aspirația umană și damnarea eternă.
Berlioz a fost fascinat de Faustul lui Goethe încă din tinerețe. El a descoperit traducerea franceză a operei în 1828, realizată de Gérard de Nerval, și a fost profund mișcat de intensitate emoțională și de filozofie. În loc să creeze o operă clasică în mai multe acte, Berlioz a ales o structură în patru părți, cu o desfășurare liberă care pendulează între meditație lirică și scene dramatice, combinând vocea umană cu pasaje orchestrale de mare forță evocatoare.
Lucrarea începe cu Faust reflectând singuratic în mijlocul naturii, deziluzionat de cunoaștere și civilizație. Urmează o scenă de Paște, apoi Faust asistă la o paradă de soldați și băieți de la sat. În această atmosferă, apare Méphistophélès, care îl ispitește cu promisiunea plăcerii și a cunoașterii absolute. Împreună pornesc într-o serie de aventuri, culminând cu întâlnirea lui Faust cu Marguerite, o tânără inocentă de care se îndrăgostește. După momente de pasiune și visuri simboliste (inclusiv celebra arie „D’amour l’ardente flamme”), Marguerite este abandonată și condamnată, iar Faust, mistuit de vină și disperare, acceptă să-și vândă sufletul pentru ao salva. Finalul este grandios: Faust este tras în Infern într-un galop demonizat („Ride to the Abyss”), în timp ce Marguerite este înălțată în Paradis.
Lucrarea nu a fost un succes la premiera din Paris în 1846, fiind considerată greu de clasificat și prea avangardistă. Totuși, în secolul XX, odată cu recunoașterea geniului lui Berlioz, „La Damnation de Faust” a devenit o piesă de rezistență a repertoriului simfonic-dramatic. „Damnațiunea lui Faust” rămâne un exemplu unic al romantismului muzical francez, o meditație poetică despre dorință, păcat, dragoste și mântuire, exprimată printr-o muzică de o forță rar întâlnită. Este o opera a sufletului neliniștit și a geniului vizionar al lui Berlioz.
Sala Palatului Cultural din Arad a fost plină până la refuz de melomanii care au asistat la un concert inedit, o premieră pentru Arad. Corurile celor două filarmonici au luat loc la balcoanele laterale din sala Palatului Cultural, bărbații în partea dreaptă și femeile la balconul din stânga. Pe scenă au fost o parte din membrii celor două filarmonici.
