Ne-am fi dorit enorm să fim pe stadion în această după-amiază, pentru a trăi alături de miile de utiști bucuria revederii cu echipa după o pauză de 4 luni. Din păcate, așa cum știți cu toții, cineva care s-a înstăpânit peste acest club nu ne vrea acolo în locul de unde putem munci pentru dumneavoastră. Și cum am impus un anumit standard în ceea ce privește rapididatea cu care transmitem informațiile despre ceea ce se întâmplă în meciurile UTA-ei, am ales ca din respect pentru publicul nostru să respectăm acest standard chiar dacă asta înseamnă să vedem meciurile echipei noastre din fața televizorului.
Cum am trăit acest meci din fața micului ecran? Cu o combinație ciudată de concentrare pe ce aveam de făcut cu adrenalina indusă de atmosfera de pe stadion și care răzbătea prin camerele și microfoanele de fond ale televiziunilor care transmiteau partida. Am simțit emoția cu care un întreg stadion a înălțat o rugăciune pentru marele Iosif Lereter, plecat dintre noi în noaptea de dinaintea meciului. Am simțit tristețea cu care ultrașii din peluza arădeană i-au scandat numele camaradului lor Alexandru Beldea, decedat și el în această săptămână. Am simțit dorul de UTA manifestat în toate cântecele și scandările care s-au revărsat în cascadă din tribune. Am simțit vulcanul în erupție de la golurile băieților noștri. Am simțit frustrarea la unele decizii de arbitraj care păreau să ne dezavantajeze. Am simțit civilizația Aradului din respectul cu care a fost tratată frumoasa galerie a oaspeților. Am simțit spiritul de luptă indus echipei în acele agonizante minute de final când apăram fragilul rezultat. Am simțit eliberarea din urletul tribunelor la auzul fluierului final și apoi euforia sărbătorii.
Tot din fața micilor ecrane am observat că deși acest exil de 4 luni n-ar fi trebuit să existe, măcar sacrificiul n-a fost în zadar deoarece UTA are în sfârșit un gazon demn de istoria și tradiția acestui club. În sfârșit nu mai suntem ținta criticilor sau ironiilor pentru tot felul de orezării din care jucătorii ieșeau ca după bătălia Neajlovului ci dimpotrivă, suntem apreciați și lăudați pentru ceea ce pare una dintre cele mai bune suprafețe de joc din țară.
Din păcate sunt lucruri pe care nu le-am putut face, vedea sau simți de pe stadion. Ne-ar fi plăcut să-i putem aplauda sau încuraja la rândul nostru pe băieți. Ne-ar fi plăcut să ne putem îmbrățișa cu colegii noștri la golurile lui Eric și Diogo. Ne-ar fi plăcut să participăm la bucuria din final din fața peluzei. Și ne-ar mai fi plăcut și să le vedem pentru prima dată în acțiune pe fetele de la „Red Ladies“, noul grup din peluza arădeană, dedicat după cum îi spune și numele, doamnelor și domnișoarelor care susțin UTA cu o fidelitate și uneori fanatism ce-l depășește pe cel al domnilor.
Dar a avut și statul în fața televizoarelor micul său avantaj. Ne-am putut bucura din nou de comentariul lui Adi Dobre, un adevărat porte-bonheur pentru echipa noastră care în marea majoritate a cazurilor în care este comentată de el, reușește rezultate pozitive. Informat, decent și cu un respect evident pentru tot ceea ce înseamnă tradiție și civilizație în fotbalul românesc, Adi Dobre este o excepție din păcate într-un spațiu media dominat tot mai mult de can-can și atitudini partizane față de „granzii“ campionatului.
În final, avem și niște mici surprize. Chiar dacă noi nu am fost pe stadion, am avut ochii noștri acolo, care au imortalizat pentru dumneavoastră câteva dintre cele mai frumoase instantanee ale unei după-amieze superbe pe Arena „Francisc Neuman“.
hopaaa, domnul doctor in jurnalism scrie si melodrame :))))