Dirijorul Cristian Spătaru și pianistul Csíky Boldizsár au fost, alături de Filarmonica de Stat din Arad, amfitrionii ultimului concert simfonic al lunii ianuarie. A fost un un program integral cu muzică de Johannes Brahms, cu două dintre marile favorite ale lumii muzicii clasice: Concertul nr. 1 în re minor pentru pian și orchestră și Simfonia a III-a în fa major.
Prezența pe pupitrele ansamblului simfonic ale celor două ópusuri brahmsiene, precum și invitații serii de 30 ianuarie 2025, au făcut din acest concert una dintre cele mai promițătoare întâlniri ale acestei stagiuni.
Renumit datorită intensității emoționale și dimensiunilor sale impresionante, Concertul nr.1 pentru pian este una dintre cele mai intime partituri brahmsiene și în mod cert o piatră de temelie a repertoriului pianistic mondial. În același timp, Simfonia în fa major dezvăluie o profunzime și o finețe la fel de neobișnuite, o structură compactă și coerentă, despre care Clara Schumann mărturisise încă de la apariția ei: „Toate mișcările par a fi dintr-o singură bucată, o singură bătaie a inimii, fiecare în parte fiind o bijuterie!” Clara Josephine Schumann (1819 – 1899) a fost pianistă și compozitoare germană, căsătorită cu Robert Schumann, unul dintre cei mai celebri compozitori romantici ai primei jumătăți a secolului XIX.
Dirijorul Cristian Spătaru și solistul Csíky Boldizsár au oferit melomanilor momente de neuitat din muzica lui Johannes Brahms:
- Concertul nr. 1 în re minor pentru pian și orchestră op.15
- Simfonia a III-a în fa major op.90.
Johannes Brahms (1833–1897) a fost un compozitor, pianist și dirijor german, considerat unul dintre cei mai importanți reprezentanți ai romantismului muzical. Născut la Hamburg, într-o familie modestă, Brahms și-a arătat talentul muzical de la o vârstă fragedă, cântând la pian în săli și baruri pentru a sprijini financiar familia.
Brahms a fost profund influențat de muzica lui Beethoven, Bach și Mozart, dar și-a dezvoltat un stil propriu, caracterizat printr-o combinație de rigoare clasică și sensibilitate romantică. Prima sa întâlnire cu familia Schumann a fost decisivă. Robert Schumann l-a lăudat public, numindu-l „succesorul ideal al lui Beethoven”.
Muzica lui Brahms acoperă aproape toate genurile, de la simfonii (cele patru simfonii ale sale sunt capodopere), la concerte, lucrări de camere, lieduri și piese pentru pian. Una dintre cele mai celebre compoziții este Recviemul german – Ein deutsches Requiem.
Deși a fost un perfecționist notoriu, distrugând multe dintre lucrările sale nepublicate, Brahms a fost apreciat în timpul vieții pentru profunzimea și frumusețea muzicii sale. Stilul său echilibrat între structura clasică și emoția romantică îl plasează ca o punte între epoca clasică și cea modernă. Johannes Brahms a murit în Viena 1897 rămânând în istorie drept unul dintre cei mai respectați compozitori ai tuturor timpurilor.
Concertul nr. 1 în re minor, op. 15 de Johannes Brahms este o capodoperă plină de emoție, forță și profunzime, care reflectă perfect complexitatea sufletului său. Concertul reflectă o luptă interioară puternică, dar și speranța triumfătoare de la final. Este un exemplu de cum Brahms a transformat suferința personală în artă sublimă.
La premiera din 1859, concertul a fost primit cu rețineri și chiar cu critici, deoarece publicul de atunci nu era obișnuit cu o asemenea intensitate dramatică într-un concert. Totuși, în timp, a devenit una dintre cele mai apreciate lucrări ale lui Brahms.
Brahms a început să lucreze la această lucrare în jurul anului 1854, într-un moment dificil al vieții sale. A fost afectat de încercare de suicid a prietenului său apropiat Robert Schumann, iar relația sa cu Clara Schumann a adăugat o încărcătură emoțională puternică. Inițial, Brahms a dorit să compună o simfonie, dar a transformat ideea într-un concert pentru două piane, apoi a decis să o finalizeze ca un concert pentru pian și orchestră. A fost finalizat în 1858.
Concertul este format din trei părți, fiecare cu o atmosferă distinctă:
- Maestoso (re minor). Partea de deschidere este grandioasă și dramatică. Introducerea orchestrei stabilește un ton de tragedie și intensitate, iar pianul intră cu o energie explozivă. Tema principală reflectă zbuciumul interior al compozitorului, cu schimbări între pasaje tumultuoase și momente de calm melancolic.
- Adagio (re major). Acest Adagio este adesea văzut ca un tribut adus Clarei Schumann. Este o parte lirică, introspectivă și plină de liniște, cu un caracter aproape religios. Pianul și orchestra interacționează delicat, iar tema principală este de o frumusețe copleșitoare.
- Rondo: Allegro non troppo (re minor → re major). Ultima parte are o structură de rondo și aduce energie și vitalitate. Deși pornește cu o atmosferă tensionată, treptat se transformă într-un final triumfător, reflectând speranța și rezolvarea conflictelor emoționale.
Orchestrația la acest concert este bogată și complexă, având un rol egal cu pianul. Brahms a tratat orchestra ca un partener al solistului, nu doar ca un acompaniament. Concertul reflectă influențele clasicismului lui Beethoven și măiestria contrapunctică a lui Bach, dar sunt și o profunzime romantică distinctă, specifică lui Brahms. Această lucrare este una dintre cele mai complexe lucrări din repertoriul pianistic, atât din punct de vedere tehnic, cât și emoțional.
Simfonia a III-a în fa major op.90 de Johannes Brahms. Premiera acestei simfonii a avut loc la Viena, pe 2 decembrie 1883, sub bagheta lui Hans Richter. Publicul și critica au fost încântate, iar simfonia a fost descrisă ca „un triumf al artei lui Brahms”. Este adesea considerată cea mai „romantică dintre simfoniile sale” și bogăției emoționale atmosferei introspective.
Simfonia a III-a explorează dualitatea între libertate și responsabilitate, între bucurie și tristețe, o lucrare ce vorbește despre reconcilierea cu viața și cu sinele. Simfonia a III-a în fa major, op. 90, este una dintre cele mai impresionante lucrări ale lui Johannes Brahms. Ea combină o profunzime emoțională remarcabilă cu o structură muzicală perfectă, fiind adesea considerată o „simfonie a maturității”.
Brahms a compus această simfonie în Bad Ischl, Austria, la vârsta de 50 de ani. Era într-o perioadă de stabilitate emoțională și profesională, având deja succes cu primele două simfonii. Brahms avea o admirație profundă pentru Beethoven, iar această simfonie este adesea comparată cu Simfonia Eroica a acestuia. Totuși, simfonia lui Brahms reflectă mai multă introspecție decât eroism. Lucrarea este impregnată de un motiv ascuns – cele trei note „F–A–F” – cu motto-ul personal al lui Brahms: „Frei aber froh” (Liber, dar fericit). Acest motiv apare subtil de-a lungul simfoniei.
Simfonia a III-a în fa major op.90 de Johannes Brahms are patru părți, fiecare cu o atmosferă distinctă:
I. Allegro con brio (Fa major). Deschiderea este grandioasă și pasională. Tema principală începe cu celebra succesiune de acorduri „FAF”, stabilind o atmosferă de intensitate emoțională. Deși există momente de forță și triumf, simfonia păstrează o nuanță melancolică, mai degrabă contemplativă decât victorioasă. Brahms jonglează cu schimbări dintre major și minor, creând o tensiune emoțională constantă.
II. Andante (do major). Această parte are un caracter calm și meditativ, cu o temă lirică și blândă. Orchestrația este delicată, iar dialogul între instrumente creează o atmosferă intimă și pastorală. Tema este aproape ca o conversație liniștită între prieteni.
III. Poco allegretto (Do minor). Partea a treia dintre cele mai memorabile din toată simfonie. Are o frumusețe melancolică și o eleganță rar întâlnită. Tema principală, introdusă de violoncele și apoi preluată de alte instrumente, este de o expresivitate profundă, aproape nostalgică. Această secțiune este adesea considerată o „bijuterie” a simfoniei datorită simplității și emoției sale.
IV. Allegro – Un poco sostenuto (Fa minor → Fa major). Partea finală aduce o combinație de tensiune și rezoluție. Temele sunt dramatice, iar orchestrația capătă o energie aproape turbulentă. În final, Brahms revine la temele inițiale, dar cu o transformare: tonul devine liniștit, aproape resemnat, iar simfonia se încheie cu o cadență blândă, spre deosebire de finalurile triumfătoare ale altor simfonii.
Johannes Brahms creează o unitate între părți prin utilizarea motivului „FAF” care apare sub diferite forme de-a lungul simfoniei. Orchestrația este subtilă, dar expresivă. Brahms pune un accent deosebit pe dialogurile dintre instrumente, mai ales între corzi și suflători. Spre deosebire de Simfonia I (dramatică) sau Simfonia II (luminoasă), Simfonia a III-a combină contrastele, o reflecție a complexității fiind vieții – între fericire și melancolie.
