La aproape 48 de ore de meciul de tristă amintire cu Dinamo, sentimentele și raportarea la ratarea play-off-ului de către UTA încep să se așeze pe baze mai raționale. Sigur, regretul că UTA nu a reușit să speculeze în favoarea ei conjunctura favorabilă generată de rezultate și să încerce măcar (faptic, nu din vorbe) să învingă o echipă inferioară valoric, rămâne. La fel, n-ai cum să nu te gândești la cadourile făcute Botoșaniului sau Rapidului, la naivitățile din meciul cu Universitatea Craiova ori la faptul că ne-am mulțumit cu puțin în meciul cu Farul. Fiecare dintre amănuntele astea, dacă ar fi avut un alt curs, acum poate Bătrâna Doamnă era acolo în „elita“ Superligii. Dar oare până la urmă ăla era locul UTA-ei?
În primul rând pentru UTA play-off-ul nu a fost un obiectiv ci a devenit o oportunitate deschisă spre ea în ultimele săptămâni. Faptul că pe parcursul campionatului s-au înregistrat multe remize între echipele din zona de mijloc a clasamentului, a făcut ca acesta să rămână strâns iar forma foarte bună a echipei noastre în acest început de 2024 a făcut ca punctele pierdute într-un început foarte slab de sezon, să fie recuperate într-un timp foarte scurt. Așadar vorbim despre o conjunctură fericită combinată cu o formă sportivă care, nu-i vorbă, este meritul incontestabil al echipei și staff-ului tehnic. Dar atât și nimic mai mult. Play-off-ul nu a fost pentru clubul UTA un obiectiv structural, de etapă, în drumul spre performanță. De la promovare încoace UTA nu are un proiect de creștere, un plan concret, urmărit, în care accederea în play-off să fie punctul de bifat la acest moment. Pentru UTA accederea în play-off în acest an ar fi fost pur și simplu ceea ce în limbaj colocvial se numește la nivelul societății, un „tun“. UTA nu ar fi intrat în play-off cu gândul să acumuleze o experiență pe care anul următor să o folosească pentru a se califica în cupele europene, apoi pentru a ataca podiumul șamd. Pentru UTA, dacă suntem sinceri cu noi înșine, calificarea în play-off nu ar fi însemnat decât salvarea de la retrogradare cu două luni și jumătate înainte de finalul campionatului și perspectiva unor meciuri cu rețetă financiară foarte bună din punct de vedere al vânzării biletelor. Atât și nimic mai mult!
Așadar, dacă ne depărtăm puțin de problemă pentru a vedea tabloul în întreaga lui dimensiune, obsevăm că în play-off au ajuns echipe care au un plan concret, care au făcut tot ceea ce trebuie din punct de vedere financiar și organizatoric pentru ca play-off-ul să fie nu o oportunitate ci un obiectiv. Lăsând la o parte FCSB, CFR și Universitatea Craiova, care de ani de zile se bat la titlu și care au o forță financiară ce din inerție le face să atingă acest obiectiv fără mari probleme, în cazul celorlalte trei se vede proiectul. La Farul există o strategie clară în ceea ce privește producerea de jucători de primă mână pentru fotbalul românesc, Sepsi este un exemplu de stabilitate, lucru bine făcut și intervenție foarte eficientă în situații de criză, iar Rapid este un club care a promovat un an mai târziu decât UTA, a terminat la mijlocul clasamentului primul sezon, s-a calificat în play-off în cel de-al doilea și în acest sezon s-a implicat serios în lupta pentru titlu. În afară de existența vizibilă a unui proiect bine structurat, ce mai au în comun aceste echipe? Toate sunt cluburi cu patronat privat, construite ca un business în care oamenii investesc și, dacă își manageriază corect investiția, culeg roadele. În același timp investițiile respective sunt un risc real al celor care patronează respectivele cluburi deoarece în caz de eșec, pierderile nu sunt acoperite de nimeni. Sigur, nu pretindem acum că cei care conduc respectivele cluburi sunt niște modele absolute și că în culise chiar totul este „cușer“. Nu suntem naivi. Însă principiile de bază pe care funcționează respectivele cluburi sunt cele corecte și pe care le observăm și în lumea fotbalului dezvoltat din Occident.
Iar acum, haideți să vedem cine a ratat play-off-ul: UTA, Universitatea Cluj, Hermannstadt și Petrolul. Ce putem observa la ele? La cel puțin trei dintre ele (Hermannstadt pare o excepție) implicarea politicului este una importantă. Sub pretextul că gestionează banul public care merge către aceste cluburi, politicienii care parazitează aceste entități se implică mai mult sau mai puțin direct și vizibil în deciziile manageriale, ținând practic aceste cluburi într-un adevărat prizonierat, finanțându-le pe hârtie dar în realitate împiedicându-le să se dezvolte. În ce fotbal civilizat ați mai văzut ca primarul unui oraș să dea asigurări că „va găsi soluții“ pentru ca echipa orașului să își acopere minusul financiar care în acest moment o împiedică să își ia licența pentru sezonul viitor, așa cum se întâmplă la Ploiești? În ce fotbal civilizat ați mai văzut ca un primar să acuze pe facebook o altă echipă de non combat și de vânzare de meciuri, așa cum a făcut-o primarul Clujului, Emil Boc, frustrat nu de impotența echipei pe care o susține din taxele și impozitele clujenilor (U n-a fost în stare să învingă fantomatica Voluntari) ci de faptul că Sepsi a câștigat la Ploiești? Același primar care acum un an se certa ca la ușa cortului cu antrenorul demisionar al echipei (Eugen Neagoe).
Cât despre UTA… știm cu toții deja în ce caracatiță îngrozitoare este prinsă acest club. Nu doar că este finanțată de primărie cu o sumă importantă, dar ca formă de organizare, UTA de astăzi este creația baronului local Gheorghe Falcă, adevăratul șef peste banii publici ai Aradului. Alexandru Meszar, cel care conduce clubul UTA, este doar una dintre marionetele prin care Gheorghe Falcă se asigură că are controlul asupra tot ce mișcă important în Arad, atât din punct de vedere financiar cât și din punct de vedere social. Sigur, Gheorghe Falcă nu decide operativ la UTA însă are în mâini pâinea și cuțitul în ceea ce privește cine conduce clubul UTA. Nu contează că actualul conducător nu are nici competență managerială și nici capacitatea financiară de a duce UTA mai departe atâta timp cât îi servește foarte bine interesele baronului local, care nu poate risca să scape din mână nu doar o excelentă fabrică de bani (mai mult sau mai puțin albi) ci și un important vehicul electoral. Din acest punct de vedere, postarea de pe facebook a lui Gheorghe Falcă de după meciul cu Dinamo este aproape anecdotică deoarece reacția multor suporteri a fost una instantanee pe direcția… „dar mai bine n-ai rămâne!“
Echipele susținute de bani publici sunt doar o interfață a intereselor politicienilor care manevrează acești bani publici. Pe aceștia nu-i interesează dacă acești bani publici sunt risipiți deoarece nu este investiția lor, nu este pierderea lor și în fapt nici răspunderea lor pentru că de trei decenii vedem că românul continuă să voteze (din masochism sau prostie?) aceiași politicieni care risipesc sau chiar fură acești bani publici. Acești păpușari nu-și doresc performanță. Peformanța înseamnă investiție, risc și mai ales îi învață „prost“ pe oameni, inducându-le ideea și speranța că se poate mai mult, ambiția de a vrea și mai mult. Cunoașteți vreun politician român care își dorește un electorat ambițios și pretențios? Nu, acești păpușari, dincolo de gargara lor găunoasă, își doresc mediocritatea. În mediocritate oamenii sunt blazați, mulțumiți cu bucurii mărunte, docili și tentați să vadă un palat în orice cocioabă văruită. Iar ei, păpușarii, au parte de cel mai important fundament pe care-și pot umfla și pe mai departe bunăstarea, puterea și ego-ul: LINIȘTEA!
Analiză lucidă,pertinentă !Chiar dacă ea nu face altceva decît să întărească gustul amar și să lase marele semn de întrebare CE-I DE FĂCUT ?! fără răspuns!