Cu câteva ore înainte de meciul de la Galați, clubul UTA a anunțat oficial despărțirea de Valentin Costache, informând suporterii că echipa armeană FC Noah a plătit clauza existentă în contractul dintre UTA și jucătorul său. Astfel, conform informațiilor publicate de colegii de la Sport Arad, Costache trece de la un salariul de 13.000 de euro pe lună la unul de două ori și jumătatea mai mare iar UTA încasează 150.000 de euro.
Poate vă gândiți că în situația financiară delicată (ca să mă exprim la rândul meu delicat) în care se află clubul, 150.000 de euro nu este totuși o sumă de lepădat. Eu zic că totuși e bine să aprofundăm puțin problema. În primul rând vorbim despre un jucător cotat la 1.000.000 de euro pe platforma transfermarkt, ceea ce înseamnă că UTA încasează 15% din valoarea jucătorului. Un jucător care la momentul plecării era purtătorul banderolei de căpitan (cu excepția rarelor ocazii în care Benga făcea parte din formula de start) și era golgheterul echipei cu 11 goluri (9 în campionat, 2 în Cupa României). Mai adăugăm aici și faptul că la 27 de ani Costache este în vârful carierei, lucru care iarăși contează când vorbim despre prețul unui jucător. Nu-i așa că punând cap la cap toate aceste date, prețul pare ridicol?
Doar că ceea ce a primit UTA din partea armenilor nu este un „preț“; cel puțin nu în accepțiunea clasică a cuvântului. Spun asta deoarece prețul este stabilit prin natura lui de cel care deține bunul și îl vinde (scuzați terminologia deloc adecvată atunci când vorbim de persoane, dar aici bunul este serviciul oferit de jucător, nu persoana lui), preț care eventual este negociat de cumpărător. Aici însă n-a fost vorba de nicio negociere, iar suma de 150.000 de euro ca și clauză de vânzare nu a fost stabilită de UTA ci de însuși jucător în vara anului trecut, ca o condiție pentru a accepta prelungirea contractului; cum tot o condiție a fost și creșterea salariului până la o valoare care l-a transformat în cel mai bine plătit jucător din lot.
Cele de mai sus nu constituie o critică la adresa lui Costache. Bravo lui că și-a valorizat inspirat cota de piață și potențialul, e ceea ce trebuie să facă un fotbalist profesionist care are 15, maxim 20 de ani de carieră în care trebuie să câștige suficient pentru a-și construi o viață bună pentru el și familia lui într-o piață a fotbalului care cheltuie sume enorme de bani. Însă din punct de vedere al UTA-ei, investiția făcută în vară în Costache nu are foarte mult sens. Dacă facem un calcul o să vedem că pentru 8 luni de contract (iulie 2025 – februarie 2026), UTA a cheltuit cu jucătorul (salariu + taxe la stat + prime) cel puțin la fel de mult cât a încasat acum pe el. Iar din punct de vedere sportiv, investiția nu se justifică. Echipa a ratat calificarea în sferturile Cupei României și a fost nevoită să își cedeze jucătorul cu 3 etape înainte de încheierea sezonului regulat, când se jucau meciurile decisive pentru calificarea în play-off. Și atunci pentru ce s-a făcut acest efort de a-l ține în vară pe Costache la Arad? Doar pentru a contribui la niște puncte care se vor înjumătăți la intrarea în play-out? Mi se pare extrem de puțin.
În lumea de astăzi a industriei fotbalului există două tipuri de cluburi: cluburi care produc performanță și cluburi care produc jucători. Primele investesc sume mari în jucători gata formați, capabili să asigure echipei rezultate imediate și importante. Al doilea tip de cluburi cresc și dezvoltă jucători pe care-i aduc gratis sau pe bani foarte puțini, îi ridică la nivelul următor din punct de vedere valoric și apoi îi vând în profit, asigurând stabilitatea economică și competițională a clubului. Raportat la aceste două principii UTA este o struțo-cămilă absurdă, deoarece investește sume importante în jucători (raportat la capacitatea ei economică), dar fără a reuși sau măcar a-și propune vreo performanță. Clubul rămâne la același nivel mediocru iar jucătoriii sunt pierduți gratis ori pe sume derizorii, cheltuielile cu aceștia mărind de la an la an gaura din bugetul clubului. Sigur, există și excepția fotbaliștilor proprii, produși de Academie, pe care UTA încă reușește să-i valorifice, dar și aici constatăm că de la an la an sumele încasate pe aceștia sunt tot mai mici.
Afacerea Costache este ultima dintr-un lung șir de decizii la nivel managerial care arată că la UTA nu există nicio viziune, totul se face de pe azi pe mâine, fără nicio proiecție sau perspectivă. Iar toate acestea se întâmplă deoarece avem în fruntea clubului un personaj, Alexandru Meszar, care nu doar că este incapabil să aibă o viziune coerentă pentru conducerea acestui club, dar obsedat să nu își piardă puterea, s-a înconjurat în club de „yesmani“ care ocupă funcții doar cu numele, deoarece deciziile sunt luate exclusiv de către „boss“ (așa cum este alintat el de publicația Fanatik). Degeaba a obligat FRF cluburile să își școlarizeze un membru din staff pentru funcția de director sportiv. Îl vedeți cumva pe Codru Grădinariu gândind strategia de structurare a lotului în funcție de obiective pe termen scurt, mediu și lung, adică FIX ceea ce ar trebui să facă un director sportiv? Eu deocamdată nu-l văd decât prezentând din când în când câte un sponsor. În rest, deciziile sunt luate tot de micul nostru Becali provincial; care diferă de cel original nu doar prin accent ci mai ales prin faptul că el este „vătaf“ nu pe banii lui ci pe a-i altora.
